Rudolf Steiner
Încă din anii 1920, Steiner aprecia că, dacă se vor folosi metodele de creștere artificială în cazul mătcilor, peste cel mult un secol se va ajunge la ruperea legăturii dintre regină și colonie. În prezent, a devenit de renume așa-numitul Sindrom al Depopulării Coloniilor (eng. Colony Collapse Disorder), după terminologia americană, prin care nenumărate colonii de albine se dezintegrează în mod subit, lăsând mediul nepolenizat. Întocmai după predicția dată de Steiner.
Următoarele fragmente fac parte din „Convorbirile despre natura albinelor”, un șir de conferințe și discuții cu apicultorii elvețieni.
26 noiembrie 1923
... Să abordăm acum capitolul creşterii artificiale. Să nu credeţi că n-aş înţelege – chiar lăsând deoparte punctul de vedere al ştiinţei spirituale – că în prima perioadă creşterea artificială are, natural, avantaje; o mulţime de lucruri s-au uşurat, se înţelege. Dar această puternică solidaritate – dacă pot spune – care domneşte într-una şi aceeaşi generaţie de albine, familia de albine, devine prin asta pentru multă vreme ştirbită. Astăzi, se înţelege de la sine că în anumite privinţe nu pot fi aduse decât laude creşterii artificiale, dacă se iau toate măsurile de siguranţă pe care le-a citat Dl. Müller. Dar ce se va întâmpla peste 50 sau 80 de ani? Să aşteptăm. De fapt, anumite puteri care acţionau până acum organic în colonie, sunt pur şi simplu mecanizate, devin forţe mecanice. Nu se poate instaura între regina cumpărată din comerţ şi lucrătoare această afinitate profundă, aşa cum se instalează ea atunci când regina e cea pe care a dat-o natura. Dar chiar de la început, acest lucru nu se poate vedea.
Bineînţeles, nu voi fi deloc partizanul unei angajări fanatice într-o acţiune contra creşterii artificiale a albinelor, căci acestea sunt lucruri pe care nu poţi să le faci în viaţa practică. ...
Asta nu înseamnă că nu trebuie să fim foarte conştienţi că introducând un element mecanic, artificial, se perturbă ceea ce a elaborat atât de minunat natura. Creşterea albinelor a fost considerată în toate timpurile ca ceva minunat. Albina era considerată în vremuri străvechi ca un animal sacru. De ce? Pentru că în întreg modul său de a lucra, ea revelează cum se petrec lucrurile în omul însuşi. Când ni se dă o bucată de ceară, ţinem în mână un produs intermediar între sânge, muşchi şi os, care trece în om prin stadiul ceară. Trecerea prin acest stadiu nu face ca ceara să devină fermă, ea rămâne lichidă, până acolo încât să poată trece în sânge, muşchi sau celule osoase. Ceara reprezintă, în consecinţă, puterile pe care le ai în tine.
Odinioară, când oamenii făceau lumânări de ceară şi le aprindeau, ei aveau într-adevăr sentimentul că săvârşesc un act sacru: această ceară care arde acolo, noi am luat-o din stup. Ea se găsea în stare solidă. În momentul în care focul topeşte această ceară şi când ea pleacă prin fum, atunci ea îmbracă starea pe care o are în propriul nostru corp. Şi în ceara care ardea ei presimţeau, în faţa a ceea ce se înălţa spre cer, ceva ce era în propriul lor corp. Acest lucru trezea în ei o devoţiune specială, şi îi făcea să privească albina ca pe un animal deosebit de sfânt, pentru că ea prepară ceva pe care omul trebuie în permanenţă să-l elaboreze în el însuşi. De aceea, cu cât ne întoarcem mai mult în timp, cu atât mai mult vedem oamenii vieţuind cu veneraţie faţă de albine. Diferenţa faţă de zilele noastre constă în faptul că în acele timpuri albina trăia în stare sălbatică; oamenii le găseau şi le considerau ca o revelaţie. Mai târziu, au fost domesticite. Dar întregul lor comportament este un mănunchi de enigme miraculoase şi numai studiind profund ceea ce se petrece între capul omului şi corpul său poţi simţi ce sunt albinele.
5 decembrie 1923
Dl. Müller nu poate înţelege de ce se vrea ca peste 80-100 de ani coloniile să dispară. El nu sesizează bine în ce măsură Dr. Steiner estimează că în 50-100 de ani creşterea artificială va fi într-o stare critică.
... Natural, lucrurile nu stau atât de grav pentru creşterea artificială a albinelor. Motivul este că albina este un animal care mereu o scoate la capăt absolut singură, întrucât ea este mult mai apropiată de natură decât poate să fie vaca, atunci când o creşti astfel. ...
Este un lucru pe care nu ţi-l poţi permite în apicultură. Prin natura sa, albina rămâne legată de natura exterioară. Ea ştie să se descurce. Şi această facultate, în stup, este ceva miraculos.
... Lucrurile stau într-adevăr aşa: nu poţi reuşi cu albinele atâta timp cât nu depăşeşti simpla înţelegere, şi dacă nu urmăreşti într-adevăr lucrurile cu o anumită privire intuitivă. Imaginea care ţi se oferă atunci este minunată. De aceea trebuie spus: albinele dintr-un stup constituie absolut un întreg. Trebuie să fie înţeles ca un întreg. Dar într-un întreg, prejudiciul cauzat nu apare neapărat într-o clipă.
... Un lucru poate fi timp de o perioadă perfect echilibrat pentru sănătate; totuşi el poate avea mai târziu repercusiuni. Acest lucru îl înţeleg atunci când spun: din numărul coloniilor existente în prezent, nu se poate trage absolut nicio concluzie referitoare la ce reprezintă apicultura artificială: trebuie să-ţi pui întrebarea ce va deveni ea în 50, 60, sau dacă vreţi în 100 de ani. Faptul că cineva spune azi: nu înţeleg pentru ce lucrurile se vor schimba peste 50, 60 sau 100 de ani, acest lucru poate fi înţeles. ...
Astăzi nu se poate spune nimic împotriva apiculturii artificiale, deoarece condiţiile în care trăim sunt în aşa fel încât în domeniul social nu se poate face nimic. Dar trebuie să se înţeleagă bine că a lăsa natura să-şi urmeze cursul mulţumindu-te să o orientezi corect înseamnă ceva, şi că este complet altceva atunci când introduci în evoluţia naturală a lucrurilor un element artificial. Dar nu vreau să mă opun în niciun fel celor spuse de Dl. Müller. Este absolut exact: astăzi, încă nu se pot constata efectele apiculturii artificiale, trebuie să amânăm pentru mai târziu. Vom redeschide discuţia aceasta peste un secol, D-le Müller, şi vom vedea atunci ce gândiţi despre ea. Este o problemă ce nu poate fi deloc rezolvată astăzi. Astfel stau lucrurile.
Mişcarea şi Societatea Antroposofică între curenţi ai timpului şi eternitate
Despre relaţia real individuală faţă de antroposofie
Gheorghe Paxino
Să luăm mai întâi câteva stări de fapt reprezentative, încercând, totodată, să depăşim unilateralitatea, adică nelăsându-ne fascinaţi de ceea ce ne întâmpină doar dintr-o direcţie: În octombrie 2008 a apărut, în revista Info3 din Stuttgart[2], propunerea ca Societatea Antroposofică, încheindu-şi misiunea la 100 de ani de la întemeiere, să se autodizolve în anul 2012. Există şi persoane care pun la îndoială Societatea Antroposofică Generală ca asociaţie în continuitatea juridică a evenimentului Întrunirii de la Crăciunul din 1923.
La rândul său, Goetheanum-ul din Dornach se confruntă cu reale, declarate dificultăţi financiare, deşi anul trecut existau, în 53 de ţări de pe toate continentele, 46.559 de membri (170 în România).
Iar, pe de altă parte, numai în Germania, numărul Şcolilor Waldorf a ajuns la 215, cu peste 80.000 de elevi, iar pedagogia Waldorf este recunoscută ca partener de UNESCO. Acţiunea Eliant pentru recunoaşterea iniţiativelor antroposofice a fost semnat deja de mai mult de 1.000.000 de europeni, numai din România au fost peste 5.000 de semnături. Societatea civilă care, în diferite contexte, are
de-a face cu contribuţii ale antroposofiei la cultura actuală, va putea, deci, să participe, din anul 2012, la configurarea agendei Parlamentului European. În ultimii 7 ani, mai multe instituţii de pregătire a cadrelor didactice Waldorf au fost acreditate la nivel universitar, fiindu-le acordate, între timp, aproape 20 de titluri de profesor universitar (unul chiar şi în arta vorbirii!).
Cele de mai sus pot fi acum privite într-un cadru mai amplu:
De mai mult timp, se spune: în secolul trecut, omenirea a trecut (de regulă, în mod inconştient) Pragul spre lumile spirituale. În acest sens, să luăm doar două aspecte: atitudinile omului la întâlnirea cu aşa-numitele forţe ale Binelui şi Răului şi răspunsul (de la individ, până la contexte sociale tot mai ample) la provocările ce iau naştere datorită procesului mondializării.
Se poate remarca imediat interacţiunea celor două aspecte, aceasta putând să fie luată ca reper pe baza căruia am putea trata tematica noastră. Să privim, deci, şi aici în ambele direcţii. În secolul trecut, fiinţa omului a fost confruntată cu forţe distructive, ca cele ale naţional-socialismului şi stalinismului, care produceau groază şi rătăcire. În epoca actuală, ea trebuie să facă faţă mai ales acţiunii forţelor mamónice purtate de un capitalism ce, pe anumite planuri, lezează tot mai mult demnitatea umană (să luăm numai procesele de la bursă şi fenomenul multi-milio/miliardarilor în opoziţie cu cel al şomajului şi foametei), producând un fel de neantizare lăuntrică cu urmări dramatice.
Din secolul trecut până în prezent, găsim reînnoiri (datorate antroposofiei şi nu numai) fără precedent în domeniul artistic, medical, pedagogic, bancar, religios, agricol, se dezvoltă o mişcare civică, ecologică etc. Fiinţei omului i s-au oferit posibilităţi nemaiîntâlnite de cunoaştere, de implicare în viaţa intimă a naturii şi a lumii spirituale.
În cadrul secţiunii germane a Societăţii Teosofice (cu 2500 de membri) se formează, în 16.12.1911, o Confederaţie pentru munca antroposofică, din care ia naştere, un an mai târziu (în 28.12.1912), Societatea Antroposofică. Acesteia i se asociază mai mult de jumătate din foştii membri teosofi şi alte persoane. Astfel îşi începe acţiunea o Societate[3] alcătuită din ramuri active în tot mai multe ţări, societate aflată în faza de căutare a unor forme adecvate de promovare a ştiinţei spirituale, prin care să fie luate în seamă necesităţile diferite ale membrilor aparţinând unor generaţii diferite. Proces dificil, cu succese şi eşecuri, de o asemenea natură că, în septembrie 1915, Rudolf Steiner afirma[4]: „.. să presupunem ca o ipoteză... că s-ar pune problema dizolvării Societăţii... Dacă Societatea Antroposofică ar fi o asociaţie ca oricare alta, bineînţeles că ar putea fi dizolvată şi în locul ei pusă o alta, în cadrul căreia lipsurile respective să fie eliminate... Asemenea asociaţii, întemeiate pe baza unui program cu atâtea puncte programatice în statut, pot fi oricând dizolvate. Dar, stimaţi prieteni, dacă noi am dizolva Societatea Antroposofică, ea nu ar fi, de fapt, dizolvată... Deoarece, în calitate de Societate Antroposofică, ce este o Societate pentru o Mişcare de ştiinţă spirituală, ea se deosebeşte de alte societăţi tocmai prin aceea că noi nu avem ca suport puncte programatice, adică ceva ireal, doar ceva mental, ci noi întemeiem pe ceva real, noi stăm pe un fundament adevărat.”
Evoluţia situaţiei acestei Societăţi aflate în lupta de găsire a unei configuraţii potrivite, situaţia din Europa de după Primul război mondial şi incendiul primului Goetheanum au condus la convocarea Adunării Generale de la Crăciunul din 1923, în cadrul căreia a fost întemeiată Societatea Antroposofică Generală. Rudolf Steiner, ce până atunci efectuase în principal munca spirituală şi nu îşi asumase decât rolul de consilier, devine membru al acestei noi organizaţii. În cadrul ei, se avea în vedere unirea fostei Societăţi Antroposofice – ce avusese în principal un rol administrativ – cu Mişcarea Antroposofică, purtătoare a curentului esoteric-antroposofic, care urma să se dezvolte plenar în cadrul unei Şcoli Superioare de Ştiinţă a Spiritului. La acest eveniment au participat reprezentanţi din 15 ţări. În acest fel, lua naştere o confederaţie de societăţi naţionale (cu consilii directoare şi sedii centrale proprii) care urmau să creeze un cadru adecvat pentru promovarea unor activităţi în care „Antroposofia ne va apărea tot mai mult ca ceva fiinţial viu. Şi atunci vom ajunge să remarcăm cum antroposofia bate la poarta inimii noastre şi spune: dă-mi voie să intru, căci eu sunt tu însuţi; eu sunt adevărata ta fiinţă de om.”[5]
Ar fi de remarcat câteva dintre „principiile” prevăzute în statutul iniţial: nu este vorba de o societate secretă, politica de orice fel nu ţine de misiunea ei, sectarismul şi dogmatismul sub orice formă trebuie excluse. Până în ziua de azi, practica a arătat cât de dificilă este însă respectarea riguroasă, şi pe plan spiritual, a acestor principii, chiar şi pentru oameni cu strădanii înalte, cu cele mai bune intenţii. Mai ales după îmbolnăvirea neaşteptată şi apoi moartea lui Rudolf Steiner. Nu au putut fi evitate tensiuni, polarizări, anul 1935 reprezentând un punct de culminaţie. Pe de o parte, antroposofia era tot mai prezentă în cadrul civilizaţiei umane prin instituţiile sale (în pedagogie, medicină şi agricultură, în domeniile artistic şi religios); pe de altă parte, existau conflicte cu consecinţe dureroase. Al doilea război mondial a însoţit şi el aceste procese de Încercare a Sufletelor – ca un reper temporal pentru ajungerea la o stare de reală împlinire a eforturilor de integrare şi armonizare a tuturor curentelor se ia anul 1963.
În mod normal, ne simţim contemporani, având conştienţa unui curent de cauzalitate istoric-temporală, care înglobează evenimentele de acum prin raportarea la alte evenimente anterioare. Dar un alt gen de contemporaneitate poate consta în aceea că ne situăm pe un curent a ceea ce vine nu dinspre trecut, ci dinspre viitor! Atunci atingem alte dimensiuni ale acestei noţiuni, obţinem moduri diferenţiate de a determina mobilul faptelor noastre. Va apărea, în mod firesc, întrebarea: cum poate să existe ceva „înainte de prezent”? Într-adevăr, fizica ne vorbeşte despre ireversibilitatea fenomenelor, lucru corect dintr-un punct de vedere fizic, spaţio-temporal. Dar sfera Realităţii, a Adevărului este mai cuprinzătoare. Schema de mai jos ne poate ajuta să părundem logica unei asemenea problematici:
Iar, cu ajutorul ei, putem merge chiar şi mai departe. După ce a luat decizia de a se uni în mod nemijlocit, în calitate de membru, cu această Societate – configurare socială fără precedent –, în dimineaţa lui 25 decembrie 1923, Rudolf Steiner spunea[6] că: „...după un deceniu de furtuni ale războiului... luând în considerare taina ce se desfăşoară spiritual-sufleteşte între ritmul inimii şi ritmul Universului”[7], a ajuns momentul să fie depusă în inimi acea Piatră Fundamentală, imaginativ dodecaedrică, ce: „...îşi ia substanţa din iubirea cosmică a oamenilor...” Bineînţeles că au importanţă formalităţile şi respectarea legislaţiei; dar, în contextul de faţă, cred că esenţial este un alt aspect: la Adunarea Generală de Crăciun din 1923, avem de-a face cu un act sacru, un profund Misteriu, în continuitate organică creştin-rosicruciană. Este ceva ce nu face, în principal, obiectul dosarelor, ci care a fost înscris în inimi: acolo se uită Îngerii, nu în statute. Din acest punct de vedere, Societatea Antroposofică este ceva nemuritor.
Tema noastră poate fi abordată la nivelul unui podium de discuţii purtate amiabil, la care se efectueză doar „un schimb de păreri”, la care unele persoane ar vorbi despre „dezamăgirile” provocate de una sau alta, altele ar vorbi cu mândrie despre realizări spectaculoase, un altul ar vorbi cu modestie şi căldură despre eforturile făcute împreună cu prieteni de drum, cu reuşitele şi nereuşitele lor. Foarte bine.
Dar am putea lua şi un alt mod de a vedea lucrurile: judecata cu care judecăm lucrurile să fie măsura în care ne implicăm real-individual în relaţia noastră nemijlocită faţă de Fiinţa Antroposofia. Căci, după cum spuneam, Îngerii nu se uită la ce este scris pe hârtie, sau la ce stă pe limba omului, ci la ce este în inima lui atunci când vorbeşte. Ei vieţuiesc modul în care configurăm deciziile, privesc sferele fiinţei noastre din care stabilim priorităţile, atunci când luăm decizii privind eforturile noastre sufleteşti, fizice sau financiare.
De fapt, tema noastră poate fi abordată nu numai reflectiv sau prospectiv, ci şi implicativ.
[1] În principal, este vorba de 150 de ani de la naşterea lui Rudolf Steiner, dar ar mai putea fi menţionată şi o serie de alte ritmuri importante: 3x33 de ani de la întemeierea – în premieră – a Societăţii Antroposofice, 3x7 ani de la reîntemeierea Societăţii Antroposofice din România.
[2] Revista este pusă la dispoziţie unui public antroposofic de spectru larg.
[3] Sediul ei central a fost mutat, în timp, de la Köln la Berlin, la Stuttgart (Germania) şi, în final, la Dornach (Elveţia).
[4] Conferinţa din 10.09.1915 (GA 253).
[5] Cuvinte rostite la festivitatea de întemeiere a Societăţii Antroposofice din Olanda (18.11.1923, GA 259).
[6] În Constituirea Societăţii Antroposofice Generale şi a Şcolii Superioare Libere de Ştiinţă a Spiritului (GA 260 - în lb. germană).
[7] „De sunt în ale spiritului profunzimi,
Atunci în ale sufletului propriu temelii
Se umple a egoităţii iluzie deşartă
Cu a Cuvântului cosmic forţă de foc
Din ale inimii lumi de iubire.”
(v. R. Steiner, Calendar al Sufletului – săptămâna a 40-a – Editura Arhetip, 2007).
Gheorghe Paxino
O încercare de intrare în temă
Să luăm mai întâi câteva stări de fapt reprezentative, încercând, totodată, să depăşim unilateralitatea, adică nelăsându-ne fascinaţi de ceea ce ne întâmpină doar dintr-o direcţie: În octombrie 2008 a apărut, în revista Info3 din Stuttgart[2], propunerea ca Societatea Antroposofică, încheindu-şi misiunea la 100 de ani de la întemeiere, să se autodizolve în anul 2012. Există şi persoane care pun la îndoială Societatea Antroposofică Generală ca asociaţie în continuitatea juridică a evenimentului Întrunirii de la Crăciunul din 1923.
La rândul său, Goetheanum-ul din Dornach se confruntă cu reale, declarate dificultăţi financiare, deşi anul trecut existau, în 53 de ţări de pe toate continentele, 46.559 de membri (170 în România).
Iar, pe de altă parte, numai în Germania, numărul Şcolilor Waldorf a ajuns la 215, cu peste 80.000 de elevi, iar pedagogia Waldorf este recunoscută ca partener de UNESCO. Acţiunea Eliant pentru recunoaşterea iniţiativelor antroposofice a fost semnat deja de mai mult de 1.000.000 de europeni, numai din România au fost peste 5.000 de semnături. Societatea civilă care, în diferite contexte, are
de-a face cu contribuţii ale antroposofiei la cultura actuală, va putea, deci, să participe, din anul 2012, la configurarea agendei Parlamentului European. În ultimii 7 ani, mai multe instituţii de pregătire a cadrelor didactice Waldorf au fost acreditate la nivel universitar, fiindu-le acordate, între timp, aproape 20 de titluri de profesor universitar (unul chiar şi în arta vorbirii!).
Cele de mai sus pot fi acum privite într-un cadru mai amplu:
De mai mult timp, se spune: în secolul trecut, omenirea a trecut (de regulă, în mod inconştient) Pragul spre lumile spirituale. În acest sens, să luăm doar două aspecte: atitudinile omului la întâlnirea cu aşa-numitele forţe ale Binelui şi Răului şi răspunsul (de la individ, până la contexte sociale tot mai ample) la provocările ce iau naştere datorită procesului mondializării.
Se poate remarca imediat interacţiunea celor două aspecte, aceasta putând să fie luată ca reper pe baza căruia am putea trata tematica noastră. Să privim, deci, şi aici în ambele direcţii. În secolul trecut, fiinţa omului a fost confruntată cu forţe distructive, ca cele ale naţional-socialismului şi stalinismului, care produceau groază şi rătăcire. În epoca actuală, ea trebuie să facă faţă mai ales acţiunii forţelor mamónice purtate de un capitalism ce, pe anumite planuri, lezează tot mai mult demnitatea umană (să luăm numai procesele de la bursă şi fenomenul multi-milio/miliardarilor în opoziţie cu cel al şomajului şi foametei), producând un fel de neantizare lăuntrică cu urmări dramatice.
Din secolul trecut până în prezent, găsim reînnoiri (datorate antroposofiei şi nu numai) fără precedent în domeniul artistic, medical, pedagogic, bancar, religios, agricol, se dezvoltă o mişcare civică, ecologică etc. Fiinţei omului i s-au oferit posibilităţi nemaiîntâlnite de cunoaştere, de implicare în viaţa intimă a naturii şi a lumii spirituale.
Secvenţe istorice ale căutării unei configuraţii sociale adecvate misiunii antroposofiei
În cadrul secţiunii germane a Societăţii Teosofice (cu 2500 de membri) se formează, în 16.12.1911, o Confederaţie pentru munca antroposofică, din care ia naştere, un an mai târziu (în 28.12.1912), Societatea Antroposofică. Acesteia i se asociază mai mult de jumătate din foştii membri teosofi şi alte persoane. Astfel îşi începe acţiunea o Societate[3] alcătuită din ramuri active în tot mai multe ţări, societate aflată în faza de căutare a unor forme adecvate de promovare a ştiinţei spirituale, prin care să fie luate în seamă necesităţile diferite ale membrilor aparţinând unor generaţii diferite. Proces dificil, cu succese şi eşecuri, de o asemenea natură că, în septembrie 1915, Rudolf Steiner afirma[4]: „.. să presupunem ca o ipoteză... că s-ar pune problema dizolvării Societăţii... Dacă Societatea Antroposofică ar fi o asociaţie ca oricare alta, bineînţeles că ar putea fi dizolvată şi în locul ei pusă o alta, în cadrul căreia lipsurile respective să fie eliminate... Asemenea asociaţii, întemeiate pe baza unui program cu atâtea puncte programatice în statut, pot fi oricând dizolvate. Dar, stimaţi prieteni, dacă noi am dizolva Societatea Antroposofică, ea nu ar fi, de fapt, dizolvată... Deoarece, în calitate de Societate Antroposofică, ce este o Societate pentru o Mişcare de ştiinţă spirituală, ea se deosebeşte de alte societăţi tocmai prin aceea că noi nu avem ca suport puncte programatice, adică ceva ireal, doar ceva mental, ci noi întemeiem pe ceva real, noi stăm pe un fundament adevărat.”
Evoluţia situaţiei acestei Societăţi aflate în lupta de găsire a unei configuraţii potrivite, situaţia din Europa de după Primul război mondial şi incendiul primului Goetheanum au condus la convocarea Adunării Generale de la Crăciunul din 1923, în cadrul căreia a fost întemeiată Societatea Antroposofică Generală. Rudolf Steiner, ce până atunci efectuase în principal munca spirituală şi nu îşi asumase decât rolul de consilier, devine membru al acestei noi organizaţii. În cadrul ei, se avea în vedere unirea fostei Societăţi Antroposofice – ce avusese în principal un rol administrativ – cu Mişcarea Antroposofică, purtătoare a curentului esoteric-antroposofic, care urma să se dezvolte plenar în cadrul unei Şcoli Superioare de Ştiinţă a Spiritului. La acest eveniment au participat reprezentanţi din 15 ţări. În acest fel, lua naştere o confederaţie de societăţi naţionale (cu consilii directoare şi sedii centrale proprii) care urmau să creeze un cadru adecvat pentru promovarea unor activităţi în care „Antroposofia ne va apărea tot mai mult ca ceva fiinţial viu. Şi atunci vom ajunge să remarcăm cum antroposofia bate la poarta inimii noastre şi spune: dă-mi voie să intru, căci eu sunt tu însuţi; eu sunt adevărata ta fiinţă de om.”[5]
Ar fi de remarcat câteva dintre „principiile” prevăzute în statutul iniţial: nu este vorba de o societate secretă, politica de orice fel nu ţine de misiunea ei, sectarismul şi dogmatismul sub orice formă trebuie excluse. Până în ziua de azi, practica a arătat cât de dificilă este însă respectarea riguroasă, şi pe plan spiritual, a acestor principii, chiar şi pentru oameni cu strădanii înalte, cu cele mai bune intenţii. Mai ales după îmbolnăvirea neaşteptată şi apoi moartea lui Rudolf Steiner. Nu au putut fi evitate tensiuni, polarizări, anul 1935 reprezentând un punct de culminaţie. Pe de o parte, antroposofia era tot mai prezentă în cadrul civilizaţiei umane prin instituţiile sale (în pedagogie, medicină şi agricultură, în domeniile artistic şi religios); pe de altă parte, existau conflicte cu consecinţe dureroase. Al doilea război mondial a însoţit şi el aceste procese de Încercare a Sufletelor – ca un reper temporal pentru ajungerea la o stare de reală împlinire a eforturilor de integrare şi armonizare a tuturor curentelor se ia anul 1963.
Valenţe ale conceptului: „contemporan”
În mod normal, ne simţim contemporani, având conştienţa unui curent de cauzalitate istoric-temporală, care înglobează evenimentele de acum prin raportarea la alte evenimente anterioare. Dar un alt gen de contemporaneitate poate consta în aceea că ne situăm pe un curent a ceea ce vine nu dinspre trecut, ci dinspre viitor! Atunci atingem alte dimensiuni ale acestei noţiuni, obţinem moduri diferenţiate de a determina mobilul faptelor noastre. Va apărea, în mod firesc, întrebarea: cum poate să existe ceva „înainte de prezent”? Într-adevăr, fizica ne vorbeşte despre ireversibilitatea fenomenelor, lucru corect dintr-un punct de vedere fizic, spaţio-temporal. Dar sfera Realităţii, a Adevărului este mai cuprinzătoare. Schema de mai jos ne poate ajuta să părundem logica unei asemenea problematici:
Iar, cu ajutorul ei, putem merge chiar şi mai departe. După ce a luat decizia de a se uni în mod nemijlocit, în calitate de membru, cu această Societate – configurare socială fără precedent –, în dimineaţa lui 25 decembrie 1923, Rudolf Steiner spunea[6] că: „...după un deceniu de furtuni ale războiului... luând în considerare taina ce se desfăşoară spiritual-sufleteşte între ritmul inimii şi ritmul Universului”[7], a ajuns momentul să fie depusă în inimi acea Piatră Fundamentală, imaginativ dodecaedrică, ce: „...îşi ia substanţa din iubirea cosmică a oamenilor...” Bineînţeles că au importanţă formalităţile şi respectarea legislaţiei; dar, în contextul de faţă, cred că esenţial este un alt aspect: la Adunarea Generală de Crăciun din 1923, avem de-a face cu un act sacru, un profund Misteriu, în continuitate organică creştin-rosicruciană. Este ceva ce nu face, în principal, obiectul dosarelor, ci care a fost înscris în inimi: acolo se uită Îngerii, nu în statute. Din acest punct de vedere, Societatea Antroposofică este ceva nemuritor.
Unele consecinţe practice
Tema noastră poate fi abordată la nivelul unui podium de discuţii purtate amiabil, la care se efectueză doar „un schimb de păreri”, la care unele persoane ar vorbi despre „dezamăgirile” provocate de una sau alta, altele ar vorbi cu mândrie despre realizări spectaculoase, un altul ar vorbi cu modestie şi căldură despre eforturile făcute împreună cu prieteni de drum, cu reuşitele şi nereuşitele lor. Foarte bine.
Dar am putea lua şi un alt mod de a vedea lucrurile: judecata cu care judecăm lucrurile să fie măsura în care ne implicăm real-individual în relaţia noastră nemijlocită faţă de Fiinţa Antroposofia. Căci, după cum spuneam, Îngerii nu se uită la ce este scris pe hârtie, sau la ce stă pe limba omului, ci la ce este în inima lui atunci când vorbeşte. Ei vieţuiesc modul în care configurăm deciziile, privesc sferele fiinţei noastre din care stabilim priorităţile, atunci când luăm decizii privind eforturile noastre sufleteşti, fizice sau financiare.
De fapt, tema noastră poate fi abordată nu numai reflectiv sau prospectiv, ci şi implicativ.
[1] În principal, este vorba de 150 de ani de la naşterea lui Rudolf Steiner, dar ar mai putea fi menţionată şi o serie de alte ritmuri importante: 3x33 de ani de la întemeierea – în premieră – a Societăţii Antroposofice, 3x7 ani de la reîntemeierea Societăţii Antroposofice din România.
[2] Revista este pusă la dispoziţie unui public antroposofic de spectru larg.
[3] Sediul ei central a fost mutat, în timp, de la Köln la Berlin, la Stuttgart (Germania) şi, în final, la Dornach (Elveţia).
[4] Conferinţa din 10.09.1915 (GA 253).
[5] Cuvinte rostite la festivitatea de întemeiere a Societăţii Antroposofice din Olanda (18.11.1923, GA 259).
[6] În Constituirea Societăţii Antroposofice Generale şi a Şcolii Superioare Libere de Ştiinţă a Spiritului (GA 260 - în lb. germană).
[7] „De sunt în ale spiritului profunzimi,
Atunci în ale sufletului propriu temelii
Se umple a egoităţii iluzie deşartă
Cu a Cuvântului cosmic forţă de foc
Din ale inimii lumi de iubire.”
(v. R. Steiner, Calendar al Sufletului – săptămâna a 40-a – Editura Arhetip, 2007).
Despre importanţa lucrurilor „mărunte”
Bogdan Geantă
În lucrarea Ştiinţa ocultă în rezumat, Rudolf Steiner consideră că adevărul spiritual-ştiinţific poate fi susţinut prin argumente care, în general, pot fi atacate. Există, totuşi, unul singur care nu poate fi respins. El se referă la forţa sufletească generată de cunoaşterea antroposofică. A o nega ar fi ca şi cum călătorul obosit şi însetat, după ce şi-a potolit setea, ar nega valoarea apei.
Toţi oamenii care au făcut loc, cu adevărat, antroposofiei în viaţa lor ajung să conştientizeze, mai devreme sau mai târziu, cât de benefic este acest lucru. Iar dacă prin aceasta vor ajunge să simtă mai puternic şi mai profund încercările sufleteşti ale vieţii lor, să fie siguri că vor ajunge astfel mai repede să cunoască şi pacea adâncă, şi limpezimea unui suflet mai curat.
Este ştiut că, intrând într-o relaţie conştientă cu propria karmă şi cu cea a umanităţii în ansamblu, suntem puşi în situaţia de a resimţi întreaga responsabilitate ce decurge de aici. Într-adevăr, pe lângă aspectele particulare ale drumului său şi, am putea spune, chiar plecând de la ele, omul angajat spiritual are sarcina de a pregăti o nouă epocă de cultură. În ceea ce ne priveşte, încercăm să facem acest lucru cultivând viaţa spirituală antroposofică şi, în consecinţă, ridicând nivelul calitativ al relaţiilor, al interacţiunilor cu oamenii pe care îi întâlnim într-un context sau altul.
Responsabilitatea, aşa cum aprecia şi Eckhart Tolle, trebuie să fie, în primul rând, pentru ceea ce se petrece în sufletul nostru, pentru tot ceea ce gândim şi simţim. Şi suntem responsabili în măsura în care suntem, în tot ce facem, o sursă de pace, de echilibru la nivel spiritual-sufletesc.
Este foarte uşor ca, prin raportare la scopurile drumului nostru spiritual şi la sarcinile ce decurg de aici, sarcini care ar putea să pară dificile, să fim nemulţumiţi de ceea ce putem face la un moment dat. Dar, spune Rudolf Steiner, „trebuie să ne dăm seama că, dintr-un anumit punct de vedere, lucrul cel mai mic şi lucrul cel mai mare pe care îl putem înfăptui sunt la fel de importante pentru întreg. Viaţa se prezintă ca un mozaic alcătuit din pietre mici. Cel care adaugă o mică pietricică nu este mai puţin important decât cel care a conceput planul mozaicului. În raport cu ceea ce numim «ordinea divin-spirituală a lumii», elementul cel mai mic este la fel de important ca elementul cel mai mare.”[1] De aceea, „antroposoful face un lucru bun atunci când el însuşi îşi clarifică, în mod repetat, în adâncire interioară, cât de puţin corespunzător ar fi pentru marea ordine cosmică dacă vreo situaţie oarecare din viaţă i-ar cauza nemulţumire. Întreaga esenţă a evoluţiei lumii nu şi-ar putea urma cursul dacă noi nu am putea să îndeplinim ceea ce este – aparent – lucrul de cea mai mică însemnătate în viaţă. Atunci vom putea avea şi sentimentele corecte faţă de marile evenimente ale existenţei. Abia atunci ne vor apărea măreţia şi importanţa care se află în următoarea frază: «Fiecare dintre noi trebuie să facă din sine însuşi, în sensul înţelepciunii lumii, cât de mult poate, în afară de ceea ce reprezintă el pe planul fizic». Însăşi dezvoltarea antroposofică trebuie să o vedem ca pe ceva necesar. Unii spun: la ce foloseşte evoluţia antroposofică dacă eu nu mă pot face util prin aceasta în viaţă? – Să observăm, însă: karma vieţii ne va arăta ceea ce trebuie să facem în viaţă, când vom învăţa să înţelegem mai întâi semnele pe care ni le face karma vieţii. Nu avem numai sarcina de a face un lucru sau altul, ci avem cu adevărat sarcina de a face din noi înşine atât de mult cât putem. Trebuie să ne ridicăm la gândul: în noi există nenumărate forţe şi capacităţi; nu trebuie să le lăsăm să piară în sufletul nostru. Ceea ce face ordinea divin-spirituală cu ceea ce am făcut noi din sufletul nostru trebuie să o lăsăm pe seama ordinii divin-spirituale a lumii. Când lucrăm la sufletele noastre şi luăm seama la semnele karmei, vom vedea ce vom avea de făcut într-un loc sau altul. (...)
S-ar putea întâmpla ca, prin poziţia în care suntem plasaţi în viaţă, să nu fim în stare să folosim în lume ceea ce prelucrăm în suflet. Gândul că numai acela este un bun antroposof care pune în valoare în lume ceea ce a învăţat ar putea fi cel mai fals gând din câte ar putea exista. S-ar putea, de pildă, timp de decenii, să nu fim în stare să folosim ceva din ceea ce este impuls antroposofic în noi. S-ar putea să ne întâlnim apoi cu cineva în gară şi să spunem tocmai atunci un cuvânt important, pe care altfel nu l-am fi putut spune. Acest act ar putea fi, pentru întregul vieţii, mult mai important decât un act de amploare. Trebuie să ne fie limpede ceea ce putem face şi să ştim că valorificarea a ceea ce facem va fi adusă la ceasul potrivit de un semn dat de karmă.”[2]
Închei aceste rânduri cu un mesaj cordial rostit de Rudolf Steiner la sfârşitul uneia din nenumăratele sale conferinţe, mesaj care străbate, de fapt, timpul şi spaţiul pentru a ajunge la toţi cei care se simt, cu adevărat, discipoli ai săi: „Cine are astăzi ocazia de a se consacra cunoaşterii spirituale se bucură de o favoare a karmei.
A şti aceste lucruri înseamnă să creezi în sufletul tău siguranţă, dăruire de sine şi pace, să faci să domnească liniştea în suflet şi să-ţi îndrepţi privirea cu siguranţă şi speranţă spre ceea ce este de aşteptat pentru evoluţia în următoarele milenii. Trebuie ca toţi oamenii care cunosc aceste lucruri să simtă ca pe un noroc excepţional, ca pe ceva ce trezeşte forţele cele mai elevate ale omului, ce poate acapara ca un foc totul în sufletul său, tot ce pare să se opună la ceea ce este în curs să se stingă, pare a fi dizarmonie sau merge spre decadenţă. Entuziasmul, focul, însufleţirea devin şi sănătate, şi fericire în viaţa exterioară. Cel care învaţă în mod serios să cunoască aceste lucruri, care poate dezvolta în sine dăruirea necesară pentru aceste lucruri, acela va vedea deja câtă fericire şi armonie interioară îi aduc ele. Dacă cineva, în Societatea noastră, nu observă acest lucru pentru sine, ar trebui să se dăruiască o dată unei astfel de cunoaşteri, încât să spună: Dacă eu nu am simţit încă aşa ceva, aceasta este numai din vina mea, căci de mine depinde să mă cufund adânc în secretele pe care le-am putut auzi astăzi, aici. De mine depinde să mă simt ca om, ca verigă a unui lanţ, care ţine de la începutul până la sfârşitul evoluţiei, lanţ în care sunt înglobaţi ca nişte verigi toţi oamenii, toate individualităţile, Bodhisattvii, Buddha şi Hristos. Trebuie să-mi spun: Sunt o asemenea verigă, o simt ca pe o conştienţă a adevăratei mele demnităţi umane. Trebuie să presimt aceasta, trebuie să o simt.”[3]
[1] Rudolf Steiner, Evenimentul apariţiei lui Christos în lumea eterică, trad. Agenor Crişan, Ed. Triade, Cluj-Napoca, 1999, p. 63.
[2] Ibidem, p. 64.
[3] Rudolf Steiner, Creştinismul esoteric, trad. Victor Oprescu, Ed. Univers Enciclopedic: Bucureşti, 1998, conf. a II-a despre Jeşu ben Pandira.
În lucrarea Ştiinţa ocultă în rezumat, Rudolf Steiner consideră că adevărul spiritual-ştiinţific poate fi susţinut prin argumente care, în general, pot fi atacate. Există, totuşi, unul singur care nu poate fi respins. El se referă la forţa sufletească generată de cunoaşterea antroposofică. A o nega ar fi ca şi cum călătorul obosit şi însetat, după ce şi-a potolit setea, ar nega valoarea apei.
Toţi oamenii care au făcut loc, cu adevărat, antroposofiei în viaţa lor ajung să conştientizeze, mai devreme sau mai târziu, cât de benefic este acest lucru. Iar dacă prin aceasta vor ajunge să simtă mai puternic şi mai profund încercările sufleteşti ale vieţii lor, să fie siguri că vor ajunge astfel mai repede să cunoască şi pacea adâncă, şi limpezimea unui suflet mai curat.
Este ştiut că, intrând într-o relaţie conştientă cu propria karmă şi cu cea a umanităţii în ansamblu, suntem puşi în situaţia de a resimţi întreaga responsabilitate ce decurge de aici. Într-adevăr, pe lângă aspectele particulare ale drumului său şi, am putea spune, chiar plecând de la ele, omul angajat spiritual are sarcina de a pregăti o nouă epocă de cultură. În ceea ce ne priveşte, încercăm să facem acest lucru cultivând viaţa spirituală antroposofică şi, în consecinţă, ridicând nivelul calitativ al relaţiilor, al interacţiunilor cu oamenii pe care îi întâlnim într-un context sau altul.
Responsabilitatea, aşa cum aprecia şi Eckhart Tolle, trebuie să fie, în primul rând, pentru ceea ce se petrece în sufletul nostru, pentru tot ceea ce gândim şi simţim. Şi suntem responsabili în măsura în care suntem, în tot ce facem, o sursă de pace, de echilibru la nivel spiritual-sufletesc.
Este foarte uşor ca, prin raportare la scopurile drumului nostru spiritual şi la sarcinile ce decurg de aici, sarcini care ar putea să pară dificile, să fim nemulţumiţi de ceea ce putem face la un moment dat. Dar, spune Rudolf Steiner, „trebuie să ne dăm seama că, dintr-un anumit punct de vedere, lucrul cel mai mic şi lucrul cel mai mare pe care îl putem înfăptui sunt la fel de importante pentru întreg. Viaţa se prezintă ca un mozaic alcătuit din pietre mici. Cel care adaugă o mică pietricică nu este mai puţin important decât cel care a conceput planul mozaicului. În raport cu ceea ce numim «ordinea divin-spirituală a lumii», elementul cel mai mic este la fel de important ca elementul cel mai mare.”[1] De aceea, „antroposoful face un lucru bun atunci când el însuşi îşi clarifică, în mod repetat, în adâncire interioară, cât de puţin corespunzător ar fi pentru marea ordine cosmică dacă vreo situaţie oarecare din viaţă i-ar cauza nemulţumire. Întreaga esenţă a evoluţiei lumii nu şi-ar putea urma cursul dacă noi nu am putea să îndeplinim ceea ce este – aparent – lucrul de cea mai mică însemnătate în viaţă. Atunci vom putea avea şi sentimentele corecte faţă de marile evenimente ale existenţei. Abia atunci ne vor apărea măreţia şi importanţa care se află în următoarea frază: «Fiecare dintre noi trebuie să facă din sine însuşi, în sensul înţelepciunii lumii, cât de mult poate, în afară de ceea ce reprezintă el pe planul fizic». Însăşi dezvoltarea antroposofică trebuie să o vedem ca pe ceva necesar. Unii spun: la ce foloseşte evoluţia antroposofică dacă eu nu mă pot face util prin aceasta în viaţă? – Să observăm, însă: karma vieţii ne va arăta ceea ce trebuie să facem în viaţă, când vom învăţa să înţelegem mai întâi semnele pe care ni le face karma vieţii. Nu avem numai sarcina de a face un lucru sau altul, ci avem cu adevărat sarcina de a face din noi înşine atât de mult cât putem. Trebuie să ne ridicăm la gândul: în noi există nenumărate forţe şi capacităţi; nu trebuie să le lăsăm să piară în sufletul nostru. Ceea ce face ordinea divin-spirituală cu ceea ce am făcut noi din sufletul nostru trebuie să o lăsăm pe seama ordinii divin-spirituale a lumii. Când lucrăm la sufletele noastre şi luăm seama la semnele karmei, vom vedea ce vom avea de făcut într-un loc sau altul. (...)
S-ar putea întâmpla ca, prin poziţia în care suntem plasaţi în viaţă, să nu fim în stare să folosim în lume ceea ce prelucrăm în suflet. Gândul că numai acela este un bun antroposof care pune în valoare în lume ceea ce a învăţat ar putea fi cel mai fals gând din câte ar putea exista. S-ar putea, de pildă, timp de decenii, să nu fim în stare să folosim ceva din ceea ce este impuls antroposofic în noi. S-ar putea să ne întâlnim apoi cu cineva în gară şi să spunem tocmai atunci un cuvânt important, pe care altfel nu l-am fi putut spune. Acest act ar putea fi, pentru întregul vieţii, mult mai important decât un act de amploare. Trebuie să ne fie limpede ceea ce putem face şi să ştim că valorificarea a ceea ce facem va fi adusă la ceasul potrivit de un semn dat de karmă.”[2]
Închei aceste rânduri cu un mesaj cordial rostit de Rudolf Steiner la sfârşitul uneia din nenumăratele sale conferinţe, mesaj care străbate, de fapt, timpul şi spaţiul pentru a ajunge la toţi cei care se simt, cu adevărat, discipoli ai săi: „Cine are astăzi ocazia de a se consacra cunoaşterii spirituale se bucură de o favoare a karmei.
A şti aceste lucruri înseamnă să creezi în sufletul tău siguranţă, dăruire de sine şi pace, să faci să domnească liniştea în suflet şi să-ţi îndrepţi privirea cu siguranţă şi speranţă spre ceea ce este de aşteptat pentru evoluţia în următoarele milenii. Trebuie ca toţi oamenii care cunosc aceste lucruri să simtă ca pe un noroc excepţional, ca pe ceva ce trezeşte forţele cele mai elevate ale omului, ce poate acapara ca un foc totul în sufletul său, tot ce pare să se opună la ceea ce este în curs să se stingă, pare a fi dizarmonie sau merge spre decadenţă. Entuziasmul, focul, însufleţirea devin şi sănătate, şi fericire în viaţa exterioară. Cel care învaţă în mod serios să cunoască aceste lucruri, care poate dezvolta în sine dăruirea necesară pentru aceste lucruri, acela va vedea deja câtă fericire şi armonie interioară îi aduc ele. Dacă cineva, în Societatea noastră, nu observă acest lucru pentru sine, ar trebui să se dăruiască o dată unei astfel de cunoaşteri, încât să spună: Dacă eu nu am simţit încă aşa ceva, aceasta este numai din vina mea, căci de mine depinde să mă cufund adânc în secretele pe care le-am putut auzi astăzi, aici. De mine depinde să mă simt ca om, ca verigă a unui lanţ, care ţine de la începutul până la sfârşitul evoluţiei, lanţ în care sunt înglobaţi ca nişte verigi toţi oamenii, toate individualităţile, Bodhisattvii, Buddha şi Hristos. Trebuie să-mi spun: Sunt o asemenea verigă, o simt ca pe o conştienţă a adevăratei mele demnităţi umane. Trebuie să presimt aceasta, trebuie să o simt.”[3]
[1] Rudolf Steiner, Evenimentul apariţiei lui Christos în lumea eterică, trad. Agenor Crişan, Ed. Triade, Cluj-Napoca, 1999, p. 63.
[2] Ibidem, p. 64.
[3] Rudolf Steiner, Creştinismul esoteric, trad. Victor Oprescu, Ed. Univers Enciclopedic: Bucureşti, 1998, conf. a II-a despre Jeşu ben Pandira.
Antroposofia în România secolului XXI
Silvana Higyed
Antroposofia – cunoaşterea omului. Antroposofia este un curent spiritual apărut la începutul secolului trecut, întemeiat de Rudolf Steiner, pe care noi toţi îl cunoaştem foarte bine sau credem că-l cunoaştem foarte bine din ceea ce ne-a dăruit. Îl iubim şi mulţi dintre noi îl venerăm, încercând să urmăm cât mai fidel linia pe care a pornit, fără a înţelege, însă, că el însuşi, dacă ar trăi astăzi, ar vedea altfel lucrurile.
Să nu uităm că Rudolf Steiner se adresa atunci unui public absolut diferit, care tocmai începea să admire tot ce putea oferi nou gândirea intelectualistă: ştiinţa mecanicistă, medicina bazată pe studierea exclusivă a corpului mort, psihologia „dezinhibată” a lui Freud, filosofia unor Eduard von Hartmann, Oswald Spengler, Herbert Spencer etc. Omul modern se săturase de „obscurantismul” epocilor trecute, voia cu tot dinadinsul să fie total obiectiv, să disece totul cu ajutorul logicii. Trăirile sufletului păleau în faţa argumentelor logice. Simţirea era percepută ca un lucru care te împiedică în evoluţie, care te derutează şi trebuie reprimat. Puţinii oameni care mai erau atraşi de spirit se îndreptau spre un jalnic spiritism – tot o dovadă a pierderii capacităţii umane de a intui şi discerne între o manifestare spirituală adevărată şi o fantasmagorie. Pe scurt, omul îşi pierduse capacitatea de a-şi întreba conştienţa în legătură cu sine însuşi şi cu ceea ce-l înconjura.
Această perioadă şi-a avut rolul ei în evoluţia umană, dar, dacă Rudolf Steiner ne-ar vorbi astăzi, ar formula totul altfel, cu mult mai simplu, fiindcă omul zilelor noastre poate înţelege multe lucruri fără să facă apel la cunoştinţele acumulate sau la alte păreri. În scrierile şi conferinţele sale, Rudolf Steiner era nevoit mereu să răspundă părerilor „autorizate” ale epocii, era mereu nevoit să prezinte totul în aşa fel încât adversarii lui să nu-l poată acuza de obscurantism şi misticism, fiind mereu în gardă la atacurile care ar fi putut veni din partea lor. Ceea ce în ziua de azi nu ar mai fi nevoie. Limbajul ar putea fi cu mult mai direct şi multe lucruri nu ar trebui să fie explicate atât de amănunţit, fiindcă omul le-ar intui imediat. În esenţă, omul de astăzi este cu mult mai deschis spre spiritual, în sensul că este cu mult mai dornic să-şi dezvolte o gândire proprie, bazată pe propriile experienţe, şi cu mult mai puţin dispus să ia de bun tot ce „se învaţă”, „se spune” şi „se ştie”.
Se consideră ceva negativ faptul că generaţiile actuale nu se mai simt atrase de cititul cărţilor, dar acest lucru se întâmplă şi din cauză că tinerii din zilele noastre au venit cu o altfel de gândire, care doreşte să investigheze şi să experimenteze singură. Oamenii maturi, în general, caută cărţi de spiritualitate, în care doresc să găsească metode şi soluţii pentru a se cunoaşte pe ei înşişi tot mai profund şi pentru a înţelege ceea ce scapă intelectualismului de la care s-au adăpat în tinereţe.
Mai demult, cultura generală, care se construia cu ajutorul unei lungi liste de lecturi citite, filme educative vizionate, concerte audiate, sau prin acumularea cunoştinţelor pe care ţi le oferea şcoala, era la mare preţ. Faptul că ai citit mult şi cunoşti clasicii până la a-ţi împânzi discursul cu citate era un punct forte, era dovada superiorităţii tale în faţa celorlalţi. Acum, însă, acest lucru nu mai smulge vreun murmur de admiraţie. Fiecare doreşte să iasă în evidenţă prin ceea ce este el însuşi ca persoană, în aceste vremuri deosebit de tolerante în comparaţie cu cele trecute. În sfârşit, antroposofia trebuie privită în această lumină, cu totul nouă, poate chiar şi pentru Rudolf Steiner.
Antroposofia este ştiinţa despre om, despre omul întreg, despre omul fizic, sufletesc şi spiritual. Omul întreg cuprinde tot Pământul, toate planetele, tot Universul. Omul e cuprins în lume, dar, în acelaşi timp, prin latura lui spirituală, el cuprinde, la rândul său, lumea în sine. Ştim de la Rudolf Steiner că după moarte omul se extinde în tot spaţiul şi trăieşte în tot Universul. De aceea, chiar şi când este încarnat, el cuprinde cumva în sine tot Universul. El este un microcosmos. Cu atât mai mult, omul cuprinde în sine tot ce există pe Pământ, elementele, formele de relief, fenomenele meteorologice, bolta cerească, animalele, plantele. Cu cât omul se ridică spre un nivel superior de conştienţă, este tot mai convins de aceste lucruri, simţind el însuşi cât se poate de clar că este responsabil de tot ce se petrece în această lume.
El devine, totodată, conştient de subiectivismul lui. Este chiar benefic să devenim conştienţi de acest subiectivism, să înţelegem că nu putem să ne debarasăm de el total atât timp cât suntem încarnaţi şi că el, până la un punct, ne este chiar de folos în evoluţie. Însă, această acceptare nu trebuie nicidecum să ne oprească paşii ce duc la descoperirea şi însuşirea adevărului legilor morale cosmice. Să-ţi accepţi limitările este cea mai bună metodă de a te feri de orgoliu. Ideea că am putea cunoaşte, încă de pe acum, toate adevărurile, şi de a le percepe în mod cu totul obiectiv, visând la perfecţiune, este o copilărie. Tocmai această idee îi împiedică pe mulţi antroposofi – şi m-a împiedicat şi pe mine mulţi ani – să realizeze ceva concret. Acest drum te duce uşor la orgoliu şi egoism, rupându-te de ceilalţi oameni şi de lume, în general. Perfecţiunea, aşa cum o înţelegem azi mulţi dintre noi, este de natură luciferică. Perfecţiunea presupune o finalitate. Probabil că perfecţiunea e o invenţie umană fără acoperire în realitatea spirituală. Cuvântul „împlinire” l-ar înlocui cu mult mai bine. Împlinirea lasă loc unei dezvoltări ulterioare, este mai mult o stare de spirit.
Cu certitudine, îi admir pe antroposofii care au rezistat „pe metereze” în epoca ceauşistă, străduindu-se să facă schimb de manuscrise şi foi dactilografiate cu lucrări de antroposofie. Desigur, atunci totul rămânea mai mult la nivel de acumulare a cunoştinţelor, era o perioadă de acomodare cu revelaţiile antroposofiei, totul era relativ nou şi nemaiauzit pentru majoritatea. Antroposofii doreau să citească mai mult, era o adevărată sete care trebuia astâmpărată. Acum, această perioadă „de tatonare” a trecut.
După Revoluţia din 1989, au apărut câteva reviste de antroposofie. Cărţile traduse pe ascuns au putut vedea lumina tiparului şi au ajuns în librării datorită unor edituri ca Triade, Univers Enciclopedic ş.a. Românilor li s-a deschis calea spre cunoaşterea lumilor spirituale prin lectură şi studiu. Aceste lucruri sunt minunate şi aveam nevoie de ele ca de aer.
Totuşi, viitorul antroposofiei stă în fapte concrete. Cred că vremea studiului exclusiv individual sau în grup a trecut şi că românii antroposofi ar trebui să înţeleagă că nu e nevoie neapărat să atingi o anumită treaptă de iniţiere, să vezi „lumea de dincolo” sau să fii asemenea lui Rudolf Steiner ca să ai valoare ca om. Este o dorinţă justificată, dar egoistă, care ne îndepărtează de misiunea noastră ca oameni trimişi pe Pământ cu un scop. Acceptarea subviectivismului este curajul de a-ţi asuma un punct de vedere diferit faţă de al celorlalţi, punctul tău de vedere. Este nevoie în acest moment ca tu să te afli tocmai în acest loc în lume, de aceea toate experienţele tale de până acum te-au adus să priveşti lumea tocmai din acest unghi. Acceptarea subiectivismului mai înseamnă, totodată, acceptarea celorlalţi, acceptarea ideii că nu poţi face nimic de unul singur, că părerea ta, munca ta trebuie să se alăture muncii celorlalţi, cu care ţi-a fost dat să te întâlneşti. Curentul antroposofic, ca să-şi atingă ţelul, nu are nevoie numai de iniţiaţi.
Cred că antroposofia are un viitor în România dacă vom şti să ne oferim cunoştinţele la momentul şi locul potrivit. Antroposofia a pătruns în foarte multe domenii: învăţământ, medicină, agricultură, chimie, fizică, artă etc. Dar cu paşi foarte firavi, aş spune. Se pare că totul merge bine, dar încă foarte greoi. Mi se pare că la noi curentul antroposofic curge oarecum pe lângă albia cerinţelor societăţii.
Unde este nevoie de un suflu nou în România? În învăţământ, în medicină, în agricultură, în artă şi, bineînţeles, în viaţa religioasă.
Deocamdată, viaţa religioasă poate fi peticită cu diferitele curente spirituale care au apărut după Revoluţie. Ea ar putea fi reîmprospătată pe baza cunoştinţelor esoterice oferite de antroposofie. Din păcate, cărţile de antroposofie sunt greu de înţeles pentru publicul larg, de aceea noile curente care au răsărit ca ciupercile după ploaie în ultimele decenii au câştigat teren în faţa antroposofiei. Tocmai de aceea cred că modul de prezentare al cunoştinţelor antroposofice este cam elitist şi complicat. De frică să nu se rătăcescă de pe drumul arătat de Rudolf Steiner, mulţi antroposofi au ajuns să se încadreze într-un fel de tipar, să folosească un anumit limbaj, poate învechit puţin pentru zilele noastre. Am impresia că unii au în minte o imagine foarte clară a felului cum trebuie să arate şi să se exprime un antroposof, ceea ce este, după părerea mea, rezultatul unei plafonări. Nu, antroposoful nu trebuie să fie o specie aparte de om, ci el trebuie să fie un om care a reuşit să-şi cizeleze cât mai armonios propria personalitate (da, personalitatea, încă avem mare nevoie de ea!) şi să „se simtă bine în pielea lui”.
Medicina, agricultura, învăţământul, asistenţa socială, artele – cele oficial recunoscute – din România sunt „la pământ”, şi nu numai din cauze politice şi economice, acesta este doar vârful aisbergului. Cauzele sunt, cum bine ştim, spirituale. Pur şi simplu, nu mai merge aşa cum a mers în epoca intelectualistă. Aici antroposofia ar putea fi soluţia. Trebuie să acceptăm că lucrurile se pot învăţa din mers, că greşelile sunt inerente. Antroposofia nu este ceva încremenit, ci trebuie să fie ceva viu, care se adaptează treptat la cerinţele epocii. Nu ar trebui să ne mai întoarcem mereu în urmă ca să-l întrebăm pe Rudolf Steiner ce e de făcut, ca nişte copii nesiguri. Cred că trebuie să ne acceptăm fiecare locul în lume, chiar dacă nu e sus, în vârf, să ne descoperim aptitudinile reale şi să avem curajul de a ne exprima acolo unde ni se iveşte ocazia.
Şi astăzi, bineînţeles, studiul individual al antroposofiei este absolut necesar pentru a înţelege omul întreg şi Universul. Nu spun că toţi antroposofii ar trebui să se apuce să facă ceva concret. Într-adevăr, sunt sigură că unii dintre ei chiar trebuie să aibă o activitate preponderent pe plan spiritual. Dar fiecare, la locul unde se află, poate face ceva concret, cât de modest, pentru a aduce în plan pământesc spiritualul.
Cred că agricultura ar avea de câştigat dacă mai mulţi antroposofi ar fi dornici să-şi murdărească cizmele şi mâinile cu pământ. Pentru ţara noastră, agricultura este atuul. Dacă priveşti relieful României e imposibil să nu-ţi dai seama de asta. Deşi acum totul este foarte anevoios, dacă doreşti să-ţi faci o fermă, şi probabil că sunt multe pierderi, sunt sigură că fermele biodinamice sunt singura soluţie pentru omenire în viitor, acum, când toată lumea doreşte o hrană naturală.
Întregul învăţământ ar trebui şi el să fie restructurat. Mă miră faptul că profesorii s-au luptat mereu doar pentru salariile şi sporurile lor, dar niciodată nu s-a ridicat vreo voce care să ceară schimbarea programei total depăşite sau care să ceară ceva pentru elevi. Sunt sigură că oamenii din învăţământ ştiu cu mult mai bine care sunt obstacolele şi, totuşi, nimeni nu le îndepărtează. Unde este copilul, adolescentul, în toată această nebunie a protestelor din învăţământ? El a avut numai de suferit. Profesorii nu-i bagă în seamă pe copii din cauză că au salarii mici? Dezolant. Oare sunt ei dornici să descopere sufletul celor cu care lucrează, să-i cunoască şi să-i educe sau doar să câştige cât mai bine?
Medicii, de asemenea, par cu totul depăşiţi de situaţie şi condamnaţi la blazare. Într-un fel, este tragic să constaţi la o anumită vârstă că toate cunoştinţele tale sunt inutile şi că nu te ajută să salvezi oamenii care vin la tine cu speranţe. De ce nu se apelează la medicina antroposofică?
Arta este, în general, lipsită de prospeţimea trăirilor proprii. Creaţiile sunt concepute sub influenţa aceloraşi tipare şi stiluri de acum cincizeci sau chiar o sută de ani! Modernismul în arta de azi frizează de multe ori nebunia şi angoasa. Artiştii se inspiră doar din cele mai tenebroase niveluri ale subconştientului, în loc să se ridice în sferele supraconştientului şi să aducă de acolo frumosul şi armonia. Şi aici antroposofia a adus foarte mult, însă artiştii consacraţi desconsideră tot ce nu se potriveşte cu ce au învăţat ei la institut.
Din fericire, sunt şi oameni care au reuşit să pună în practică, în mod rodnic, cunoştinţele antroposofice. Clinica de Medicină Integrală de la Maşloc, judeţul Timiş, condusă de doctorul Corneliu Băbuţ, este un exemplu în acest sens. Aici, în ciuda tuturor greutăţilor, s-a realizat ceva deosebit. Clinica este frumoasă, bolnavii se bucură de o îngrijire atentă şi medicamentele sunt obţinute doar prin metode antroposofice. Tratamentul ţine seama de omul întreg, implicând şi latura sufletesc-spirituală a bolii. Este demn de menţionat, de asemenea, faptul că, în cele aproape două decenii de existenţă, Clinica a organizat anual simpozioane de specialitate foarte interesante, însoţite de ateliere artistice – modelaj, pictură, euritmie etc. – care au atras mulţi participanţi.
De asemenea, în România funcţionează cu succes câteva Şcoli Waldorf la Cluj, Iaşi, Bucureşti, Timişoara. Aceşti copii – puţini, din păcate – beneficiază de o înţelegere şi o educaţie mult mai adecvate evoluţiei lor. La Simeria Veche există şi un centru de pedagogie curativă pentru copii care au nevoie de îngrijiri speciale.
Şi totuşi, de ce medicina, învăţământul, agricultura însetează după noi metode, ignorând ceea ce a adus lumii antroposofia?
Probabil că nu suntem încă destul de maturi pentru a face ceva. Sau nu suntem destul de puternici? Sau nu suntem destul de înţelepţi?
Cu aceste întrebări – pe care mi le adresez şi mie însămi, fiindcă nici eu nu prea am făcut nimic concret până acum – închei aceste reflecţii cu promisiunea interioară de a-mi urma propriile îndemnuri spre mai multă implicare.
Antroposofia – cunoaşterea omului. Antroposofia este un curent spiritual apărut la începutul secolului trecut, întemeiat de Rudolf Steiner, pe care noi toţi îl cunoaştem foarte bine sau credem că-l cunoaştem foarte bine din ceea ce ne-a dăruit. Îl iubim şi mulţi dintre noi îl venerăm, încercând să urmăm cât mai fidel linia pe care a pornit, fără a înţelege, însă, că el însuşi, dacă ar trăi astăzi, ar vedea altfel lucrurile.
Să nu uităm că Rudolf Steiner se adresa atunci unui public absolut diferit, care tocmai începea să admire tot ce putea oferi nou gândirea intelectualistă: ştiinţa mecanicistă, medicina bazată pe studierea exclusivă a corpului mort, psihologia „dezinhibată” a lui Freud, filosofia unor Eduard von Hartmann, Oswald Spengler, Herbert Spencer etc. Omul modern se săturase de „obscurantismul” epocilor trecute, voia cu tot dinadinsul să fie total obiectiv, să disece totul cu ajutorul logicii. Trăirile sufletului păleau în faţa argumentelor logice. Simţirea era percepută ca un lucru care te împiedică în evoluţie, care te derutează şi trebuie reprimat. Puţinii oameni care mai erau atraşi de spirit se îndreptau spre un jalnic spiritism – tot o dovadă a pierderii capacităţii umane de a intui şi discerne între o manifestare spirituală adevărată şi o fantasmagorie. Pe scurt, omul îşi pierduse capacitatea de a-şi întreba conştienţa în legătură cu sine însuşi şi cu ceea ce-l înconjura.
Această perioadă şi-a avut rolul ei în evoluţia umană, dar, dacă Rudolf Steiner ne-ar vorbi astăzi, ar formula totul altfel, cu mult mai simplu, fiindcă omul zilelor noastre poate înţelege multe lucruri fără să facă apel la cunoştinţele acumulate sau la alte păreri. În scrierile şi conferinţele sale, Rudolf Steiner era nevoit mereu să răspundă părerilor „autorizate” ale epocii, era mereu nevoit să prezinte totul în aşa fel încât adversarii lui să nu-l poată acuza de obscurantism şi misticism, fiind mereu în gardă la atacurile care ar fi putut veni din partea lor. Ceea ce în ziua de azi nu ar mai fi nevoie. Limbajul ar putea fi cu mult mai direct şi multe lucruri nu ar trebui să fie explicate atât de amănunţit, fiindcă omul le-ar intui imediat. În esenţă, omul de astăzi este cu mult mai deschis spre spiritual, în sensul că este cu mult mai dornic să-şi dezvolte o gândire proprie, bazată pe propriile experienţe, şi cu mult mai puţin dispus să ia de bun tot ce „se învaţă”, „se spune” şi „se ştie”.
Se consideră ceva negativ faptul că generaţiile actuale nu se mai simt atrase de cititul cărţilor, dar acest lucru se întâmplă şi din cauză că tinerii din zilele noastre au venit cu o altfel de gândire, care doreşte să investigheze şi să experimenteze singură. Oamenii maturi, în general, caută cărţi de spiritualitate, în care doresc să găsească metode şi soluţii pentru a se cunoaşte pe ei înşişi tot mai profund şi pentru a înţelege ceea ce scapă intelectualismului de la care s-au adăpat în tinereţe.
Mai demult, cultura generală, care se construia cu ajutorul unei lungi liste de lecturi citite, filme educative vizionate, concerte audiate, sau prin acumularea cunoştinţelor pe care ţi le oferea şcoala, era la mare preţ. Faptul că ai citit mult şi cunoşti clasicii până la a-ţi împânzi discursul cu citate era un punct forte, era dovada superiorităţii tale în faţa celorlalţi. Acum, însă, acest lucru nu mai smulge vreun murmur de admiraţie. Fiecare doreşte să iasă în evidenţă prin ceea ce este el însuşi ca persoană, în aceste vremuri deosebit de tolerante în comparaţie cu cele trecute. În sfârşit, antroposofia trebuie privită în această lumină, cu totul nouă, poate chiar şi pentru Rudolf Steiner.
Antroposofia este ştiinţa despre om, despre omul întreg, despre omul fizic, sufletesc şi spiritual. Omul întreg cuprinde tot Pământul, toate planetele, tot Universul. Omul e cuprins în lume, dar, în acelaşi timp, prin latura lui spirituală, el cuprinde, la rândul său, lumea în sine. Ştim de la Rudolf Steiner că după moarte omul se extinde în tot spaţiul şi trăieşte în tot Universul. De aceea, chiar şi când este încarnat, el cuprinde cumva în sine tot Universul. El este un microcosmos. Cu atât mai mult, omul cuprinde în sine tot ce există pe Pământ, elementele, formele de relief, fenomenele meteorologice, bolta cerească, animalele, plantele. Cu cât omul se ridică spre un nivel superior de conştienţă, este tot mai convins de aceste lucruri, simţind el însuşi cât se poate de clar că este responsabil de tot ce se petrece în această lume.
El devine, totodată, conştient de subiectivismul lui. Este chiar benefic să devenim conştienţi de acest subiectivism, să înţelegem că nu putem să ne debarasăm de el total atât timp cât suntem încarnaţi şi că el, până la un punct, ne este chiar de folos în evoluţie. Însă, această acceptare nu trebuie nicidecum să ne oprească paşii ce duc la descoperirea şi însuşirea adevărului legilor morale cosmice. Să-ţi accepţi limitările este cea mai bună metodă de a te feri de orgoliu. Ideea că am putea cunoaşte, încă de pe acum, toate adevărurile, şi de a le percepe în mod cu totul obiectiv, visând la perfecţiune, este o copilărie. Tocmai această idee îi împiedică pe mulţi antroposofi – şi m-a împiedicat şi pe mine mulţi ani – să realizeze ceva concret. Acest drum te duce uşor la orgoliu şi egoism, rupându-te de ceilalţi oameni şi de lume, în general. Perfecţiunea, aşa cum o înţelegem azi mulţi dintre noi, este de natură luciferică. Perfecţiunea presupune o finalitate. Probabil că perfecţiunea e o invenţie umană fără acoperire în realitatea spirituală. Cuvântul „împlinire” l-ar înlocui cu mult mai bine. Împlinirea lasă loc unei dezvoltări ulterioare, este mai mult o stare de spirit.
Cu certitudine, îi admir pe antroposofii care au rezistat „pe metereze” în epoca ceauşistă, străduindu-se să facă schimb de manuscrise şi foi dactilografiate cu lucrări de antroposofie. Desigur, atunci totul rămânea mai mult la nivel de acumulare a cunoştinţelor, era o perioadă de acomodare cu revelaţiile antroposofiei, totul era relativ nou şi nemaiauzit pentru majoritatea. Antroposofii doreau să citească mai mult, era o adevărată sete care trebuia astâmpărată. Acum, această perioadă „de tatonare” a trecut.
După Revoluţia din 1989, au apărut câteva reviste de antroposofie. Cărţile traduse pe ascuns au putut vedea lumina tiparului şi au ajuns în librării datorită unor edituri ca Triade, Univers Enciclopedic ş.a. Românilor li s-a deschis calea spre cunoaşterea lumilor spirituale prin lectură şi studiu. Aceste lucruri sunt minunate şi aveam nevoie de ele ca de aer.
Totuşi, viitorul antroposofiei stă în fapte concrete. Cred că vremea studiului exclusiv individual sau în grup a trecut şi că românii antroposofi ar trebui să înţeleagă că nu e nevoie neapărat să atingi o anumită treaptă de iniţiere, să vezi „lumea de dincolo” sau să fii asemenea lui Rudolf Steiner ca să ai valoare ca om. Este o dorinţă justificată, dar egoistă, care ne îndepărtează de misiunea noastră ca oameni trimişi pe Pământ cu un scop. Acceptarea subviectivismului este curajul de a-ţi asuma un punct de vedere diferit faţă de al celorlalţi, punctul tău de vedere. Este nevoie în acest moment ca tu să te afli tocmai în acest loc în lume, de aceea toate experienţele tale de până acum te-au adus să priveşti lumea tocmai din acest unghi. Acceptarea subiectivismului mai înseamnă, totodată, acceptarea celorlalţi, acceptarea ideii că nu poţi face nimic de unul singur, că părerea ta, munca ta trebuie să se alăture muncii celorlalţi, cu care ţi-a fost dat să te întâlneşti. Curentul antroposofic, ca să-şi atingă ţelul, nu are nevoie numai de iniţiaţi.
Cred că antroposofia are un viitor în România dacă vom şti să ne oferim cunoştinţele la momentul şi locul potrivit. Antroposofia a pătruns în foarte multe domenii: învăţământ, medicină, agricultură, chimie, fizică, artă etc. Dar cu paşi foarte firavi, aş spune. Se pare că totul merge bine, dar încă foarte greoi. Mi se pare că la noi curentul antroposofic curge oarecum pe lângă albia cerinţelor societăţii.
Unde este nevoie de un suflu nou în România? În învăţământ, în medicină, în agricultură, în artă şi, bineînţeles, în viaţa religioasă.
Deocamdată, viaţa religioasă poate fi peticită cu diferitele curente spirituale care au apărut după Revoluţie. Ea ar putea fi reîmprospătată pe baza cunoştinţelor esoterice oferite de antroposofie. Din păcate, cărţile de antroposofie sunt greu de înţeles pentru publicul larg, de aceea noile curente care au răsărit ca ciupercile după ploaie în ultimele decenii au câştigat teren în faţa antroposofiei. Tocmai de aceea cred că modul de prezentare al cunoştinţelor antroposofice este cam elitist şi complicat. De frică să nu se rătăcescă de pe drumul arătat de Rudolf Steiner, mulţi antroposofi au ajuns să se încadreze într-un fel de tipar, să folosească un anumit limbaj, poate învechit puţin pentru zilele noastre. Am impresia că unii au în minte o imagine foarte clară a felului cum trebuie să arate şi să se exprime un antroposof, ceea ce este, după părerea mea, rezultatul unei plafonări. Nu, antroposoful nu trebuie să fie o specie aparte de om, ci el trebuie să fie un om care a reuşit să-şi cizeleze cât mai armonios propria personalitate (da, personalitatea, încă avem mare nevoie de ea!) şi să „se simtă bine în pielea lui”.
Medicina, agricultura, învăţământul, asistenţa socială, artele – cele oficial recunoscute – din România sunt „la pământ”, şi nu numai din cauze politice şi economice, acesta este doar vârful aisbergului. Cauzele sunt, cum bine ştim, spirituale. Pur şi simplu, nu mai merge aşa cum a mers în epoca intelectualistă. Aici antroposofia ar putea fi soluţia. Trebuie să acceptăm că lucrurile se pot învăţa din mers, că greşelile sunt inerente. Antroposofia nu este ceva încremenit, ci trebuie să fie ceva viu, care se adaptează treptat la cerinţele epocii. Nu ar trebui să ne mai întoarcem mereu în urmă ca să-l întrebăm pe Rudolf Steiner ce e de făcut, ca nişte copii nesiguri. Cred că trebuie să ne acceptăm fiecare locul în lume, chiar dacă nu e sus, în vârf, să ne descoperim aptitudinile reale şi să avem curajul de a ne exprima acolo unde ni se iveşte ocazia.
Şi astăzi, bineînţeles, studiul individual al antroposofiei este absolut necesar pentru a înţelege omul întreg şi Universul. Nu spun că toţi antroposofii ar trebui să se apuce să facă ceva concret. Într-adevăr, sunt sigură că unii dintre ei chiar trebuie să aibă o activitate preponderent pe plan spiritual. Dar fiecare, la locul unde se află, poate face ceva concret, cât de modest, pentru a aduce în plan pământesc spiritualul.
Cred că agricultura ar avea de câştigat dacă mai mulţi antroposofi ar fi dornici să-şi murdărească cizmele şi mâinile cu pământ. Pentru ţara noastră, agricultura este atuul. Dacă priveşti relieful României e imposibil să nu-ţi dai seama de asta. Deşi acum totul este foarte anevoios, dacă doreşti să-ţi faci o fermă, şi probabil că sunt multe pierderi, sunt sigură că fermele biodinamice sunt singura soluţie pentru omenire în viitor, acum, când toată lumea doreşte o hrană naturală.
Întregul învăţământ ar trebui şi el să fie restructurat. Mă miră faptul că profesorii s-au luptat mereu doar pentru salariile şi sporurile lor, dar niciodată nu s-a ridicat vreo voce care să ceară schimbarea programei total depăşite sau care să ceară ceva pentru elevi. Sunt sigură că oamenii din învăţământ ştiu cu mult mai bine care sunt obstacolele şi, totuşi, nimeni nu le îndepărtează. Unde este copilul, adolescentul, în toată această nebunie a protestelor din învăţământ? El a avut numai de suferit. Profesorii nu-i bagă în seamă pe copii din cauză că au salarii mici? Dezolant. Oare sunt ei dornici să descopere sufletul celor cu care lucrează, să-i cunoască şi să-i educe sau doar să câştige cât mai bine?
Medicii, de asemenea, par cu totul depăşiţi de situaţie şi condamnaţi la blazare. Într-un fel, este tragic să constaţi la o anumită vârstă că toate cunoştinţele tale sunt inutile şi că nu te ajută să salvezi oamenii care vin la tine cu speranţe. De ce nu se apelează la medicina antroposofică?
Arta este, în general, lipsită de prospeţimea trăirilor proprii. Creaţiile sunt concepute sub influenţa aceloraşi tipare şi stiluri de acum cincizeci sau chiar o sută de ani! Modernismul în arta de azi frizează de multe ori nebunia şi angoasa. Artiştii se inspiră doar din cele mai tenebroase niveluri ale subconştientului, în loc să se ridice în sferele supraconştientului şi să aducă de acolo frumosul şi armonia. Şi aici antroposofia a adus foarte mult, însă artiştii consacraţi desconsideră tot ce nu se potriveşte cu ce au învăţat ei la institut.
Din fericire, sunt şi oameni care au reuşit să pună în practică, în mod rodnic, cunoştinţele antroposofice. Clinica de Medicină Integrală de la Maşloc, judeţul Timiş, condusă de doctorul Corneliu Băbuţ, este un exemplu în acest sens. Aici, în ciuda tuturor greutăţilor, s-a realizat ceva deosebit. Clinica este frumoasă, bolnavii se bucură de o îngrijire atentă şi medicamentele sunt obţinute doar prin metode antroposofice. Tratamentul ţine seama de omul întreg, implicând şi latura sufletesc-spirituală a bolii. Este demn de menţionat, de asemenea, faptul că, în cele aproape două decenii de existenţă, Clinica a organizat anual simpozioane de specialitate foarte interesante, însoţite de ateliere artistice – modelaj, pictură, euritmie etc. – care au atras mulţi participanţi.
De asemenea, în România funcţionează cu succes câteva Şcoli Waldorf la Cluj, Iaşi, Bucureşti, Timişoara. Aceşti copii – puţini, din păcate – beneficiază de o înţelegere şi o educaţie mult mai adecvate evoluţiei lor. La Simeria Veche există şi un centru de pedagogie curativă pentru copii care au nevoie de îngrijiri speciale.
Şi totuşi, de ce medicina, învăţământul, agricultura însetează după noi metode, ignorând ceea ce a adus lumii antroposofia?
Probabil că nu suntem încă destul de maturi pentru a face ceva. Sau nu suntem destul de puternici? Sau nu suntem destul de înţelepţi?
Cu aceste întrebări – pe care mi le adresez şi mie însămi, fiindcă nici eu nu prea am făcut nimic concret până acum – închei aceste reflecţii cu promisiunea interioară de a-mi urma propriile îndemnuri spre mai multă implicare.
Imperativul înnoirii educaţiei prin ştiinţa spirituală
Ileana Vasilescu
Întrezăresc adesea, în discursul diverselor persoane, felurite imagini a ceea ce ar putea schimba în bine oamenii, societatea, comunicarea la nivel social ori individual, lumea... Dar singurele, cred eu, care pot schimba în mod real ceva sunt educaţia şi autoeducaţia.
Trăim într-o lume ce consideră că gândeşte şi acţionează liberă de dogme, dar este afundată în dogmatism, o lume care crede că are de-a face cu realităţi, cufundându-se în cele mai teribile abstracţiuni, o lume în care indiferenţa afectivă paralizează voinţa şi coboară adesea omul în sfera impulsurilor şi nevoilor primare. Gândirea epocii moderne se caracterizează prin stabilirea de dogme şi pretinde ca un om instruit să se conformeze lor. Faptele ştiinţelor naturale materialiste (frecvent corecte) sunt abstractizate şi extrapolate. Nu se acordă nicio importanţă vieţii indivizilor umani şi se aspiră la umplerea capului cu aceste dogme şi considerarea abstracţiunilor drept esenţă a lucrurilor şi faptelor. Din această atitudine iau naştere grupări şi facţiuni de adepţi ai principiilor, tezelor şi dogmelor, care pentru ei reprezintă esenţialul...
Ştiinţa spirituală nu presupune recunoaşterea unor principii pe bază de credinţă şi conduce omul la o viaţă socială bazată pe legături de reciprocitate fondate pe încrederea dintre personalităţi şi punerea în prim plan a valorii individului. Adică se găsesc şi se reunesc oameni ce au încredere unii în alţii, oameni care-şi spun: tu eşti omul de care am nevoie, nu pentru că ai anumite idei şi dogme, ci pentru ceea ce faci, pentru că poţi realiza un anumit lucru şi nu stâjeneşti cu activitatea ta munca altora. Este uşor să-l urmezi pe cel cu care eşti în deplin acord, dar adevărata libertate şi mobilitate interioară sănătoasă presupun o colaborare bazată pe înţelegerea individualităţii fiecăruia şi disponibilitatea autoeducării. Şi pentru ca, social, să ajungem la o astfel de colaborare interumană, şcoala şi educaţia trebuie înnoite, actualizate.
Mentalitatea, răspândită în lumea materialistă, potrivit căreia cel ce nu acceptă ceea ce altuia i se pare just este un cap pătrat, un retrograd, nu are ce căuta în mijlocul antroposofilor, care au o concepţie despre lume conformă spiritului.
În lumina Ştiinţei spirituale, apare clar că omul din 1950 nu mai este identic cu grecul ori romanul şi nici măcar cu omul evului mediu ori al epocii moderne, după cum este evident că cei ce au acum 50-60 de ani sunt structural diferiţi de tinerii de 17-21 de ani şi aceasta pentru că fiecare este o treaptă de evoluţie şi este configurat potrivit propriei karme, dar şi celei terestre ori general umane.
Deci educaţia de azi nu poate fi ca cea de la începutul secolului sau a romanului ori grecului şi nici ca cea din evul mediu. Ştiaţi că profesorul care stă în faţa clasei pe un podium, în spatele unei catedre şi a unui catalog care să îi dea autoritatea pe care propria valoare nu poate, magisterul, deci, este moştenire din evul mediu, când profesorul era doctor şi le ştia pe toate prin simplul fapt că toate ştiinţele erau la început?!
Antroposofia ne învaţă că ţine de destinul omului faptul de a dezvolta, la o vârstă sau alta, diferite forţe şi este necesară o permanentă înnoire a educaţiei, a artei educaţiei (cunoscută ca pedagogie Waldorf) ca şi a autoeducaţiei. Astfel karma atinge şi problema educaţiei, deoarece educaţia este karma omului în tinereţe.
În educaţie, ar trebui să fim bine lămuriţi asupra a ceea ce corespunde pentru karma generală a umanităţii, fiecărei vârste şi să ştim şi să facem ceea ce este just. Dacă nu se face ceea ce este just pentru fiecare vârstă a copilului, se păcătuieşte împotriva karmei lui, ştiut fiind că perioada 0-21 ani influenţează major întreaga viaţă a individului.
Viaţa sufletească a omului are doi poli: viaţa de voinţă şi viaţa de gândire; între cele două se ţese viaţa de sentiment. În starea de veghe, este deosebit de activă viaţa de reprezentări şi de gânduri. De faptul că în acest timp voinţa este foarte puţin activă aproape că nu suntem conştienţi. Mai întâi avem un gând şi abia apoi apare impulsul de voinţă. Ştiinţa spirituală ne arată că în timpul somnului totul este invers: gândirea este inactivă şi devine trează şi activă voinţa.
Când un om atinge starea de clarvedere şi poate pătrunde în domeniul imaginativ, el observă că voinţa se trezeşte tocmai când gândurile dorm.
Slăbim voinţa unui om când îl punem să facă sau să înveţe ceva pentru care nu este încă - fizic, sufleteşte şi spiritual - pregătit (intelectualizare prematură). Slăbirea voinţei duce la trezirea precoce a pasiunilor şi senzualităţii. Mulţi susţin cu tărie precocitatea copiilor de astăzi, semnalând-o ca pe o contrazicere ori cădere în desuetitudine a principiilor pedagogice steineriene. Dar aceştia nu văd, nu conştientizează potopul tehnologic care-l împresoară pe copil din prima zi de viaţă, slăbindu-i voinţa şi maturizându-l fiziologic prematur.
Când această slăbire a voinţei este însoţită de trăirea stărilor de frică, spaimă şi disperare (pe care copiii din ziua de azi o trăiesc pentru că mama nu poate sta lângă propriul copil până la 4 ani, cum ar fi normal, iar după aceea nu are oportunitaţi pentru part-time) vom avea oameni tot mai slăbiţi de energie, incapabili să-şi dobândească, în mod spiritual, energia necesară existenţei terestre.
Cultivarea şi dezvoltarea unei vieţi sufleteşti nuanţate şi bogate presupune o cultivare a stării de atenţie pentru tot ce se petrece în jur şi în interior. Nedezvoltarea unui spirit de observaţie şi a atenţiei (televizorul, calculatorul, stresul omoară spiritul de obvservaţie asupra viului şi toceşte atenţia) duc la indiferenţă. Nu ne mai interesează nimic din ceea ce se întâmplă cu oamenii, pentru că „sensibilitatea” noastră este „tratată” încă de la ora 7 dimineaţa cu crime, violuri, abandon de sugari, violenţă în familie, accidente rutiere, incendii, execuţii mafiote, calamităţi naturale ori, în cazul copiilor, cu desene animate violente şi nu mai vibrează la orice „nimic”... şi, astfel, mişcările noastre sufleteşti sunt conduse spre mânie, furie, frustrare şi ceea ce decurge din ele.
Starea de veghe a voinţei este legată de întregul fiinţei umane. Dacă prin educaţie în copil (şi, în adult, prin autoeducaţie) sunt cultivate seninătatea şi calmul ori, dimpotrivă, irascibilitatea, vom avea o voinţă sănătoasă sau o voinţă bolnavă şi necapacitată la nevoile etapei actuale a dezvoltării fiinţei omeneşti. Starea de sănătate sau boală a voinţei influenţează vitalitatea fizică. O voinţă nesănătoasă se revarsă în timpul somnului în corpul fizic şi este principala cauză a unor boli de mai târziu, cărora nu li se găseşte niciodată cauza reală.
Pacea interioară, acceptarea calmă a karmei acţionează binefăcător asupra sănătăţii fizice. O afectivitate sănătoasă cultivată de la începutul vieţii duce la creativitate, perspicacitate, ingeniozitate. Jocurile copiilor trebuie să pună în mişcare viaţa sufletească, imaginaţia, să fie puşi în situaţia de a gândi jocul. Dacă îi dau un model după care să aşeze cuburile (sau, mai târziu, cuvinte încrucişate), copilul va dezvolta doar o disponibilitate spre condiţionare, şi nu inteligenţa. Ingeniozitatea se dezvoltă când îl las pe copil să construiască în nisip sau să hoinărească prin pădure şi să adune material de construcţie (crengi, frunze, conuri, crengi etc). Oricât de puţin s-ar crede, astfel de jocuri, ce dispun copilul la ingeniozitate, generează linişte sufletească, armonie, mulţumire.
Cultivarea şi dezvoltarea unei gândiri vii se face, contrar prejudecăţilor contemporane, prin dezvoltarea şi cultivarea unor sentimente care, în aparenţă, nu au legătură cu gândirea logică: dăruire de sine, devotament, spirit de observaţie. Cu cât ne aplecăm mai plini de interes, cu dăruire pentru problemele pe care le pune lumea şi omenirea, prin intensificarea atenţiei, prin străduinţa de a înţelege oameni complicaţi, cu atât mai mult ne vom dezvolta gândirea.
Dacă în copilărie părinţii şi şcoala ne îndrumă spre dezvoltarea devotamentului, vom avea mai târziu, în viaţă, o gândire clară şi transparentă, în caz contrar vom avea o gândire dispersată şi ilogică ce conduce, de obicei, la imoralitate.
Pedagogia Waldorf fondată de Rudolf Steiner pe principii sănătoase are ea însăşi nevoie de forme şi mijloace noi care să răspundă atât realităţilor terestre, cât şi nevoilor sufletesc-spirituale ale copiilor, în caz contrar ea îşi creează premisele dispariţiei. O înnoire a pedagogiei Waldorf şi a educaţiei în general se poate face numai prin dascăli cu o viziune vastă asupra lumii şi vieţii, dobândită prin cunoaşterea şi exersarea cunoaşterii din Stiinţa spirituală.
Dacă omenirea nu va decide să înnoiască educaţia pe bazele oferite de Ştiinţa spirituală, vor apărea tot mai multe generaţii cu voinţa slăbită nu doar în exterior, ci şi în interior, cu o gândire materialistă mortificatoare, cu o viaţă de sentiment cantonată la nivelul impulsurilor.
Şi, chiar dacă nu ne place s-o recunoaştem, înnoirea educaţiei şi a autoeducaţiei este responsabilitatea fiecăruia din noi!
Întrezăresc adesea, în discursul diverselor persoane, felurite imagini a ceea ce ar putea schimba în bine oamenii, societatea, comunicarea la nivel social ori individual, lumea... Dar singurele, cred eu, care pot schimba în mod real ceva sunt educaţia şi autoeducaţia.
Trăim într-o lume ce consideră că gândeşte şi acţionează liberă de dogme, dar este afundată în dogmatism, o lume care crede că are de-a face cu realităţi, cufundându-se în cele mai teribile abstracţiuni, o lume în care indiferenţa afectivă paralizează voinţa şi coboară adesea omul în sfera impulsurilor şi nevoilor primare. Gândirea epocii moderne se caracterizează prin stabilirea de dogme şi pretinde ca un om instruit să se conformeze lor. Faptele ştiinţelor naturale materialiste (frecvent corecte) sunt abstractizate şi extrapolate. Nu se acordă nicio importanţă vieţii indivizilor umani şi se aspiră la umplerea capului cu aceste dogme şi considerarea abstracţiunilor drept esenţă a lucrurilor şi faptelor. Din această atitudine iau naştere grupări şi facţiuni de adepţi ai principiilor, tezelor şi dogmelor, care pentru ei reprezintă esenţialul...
Ştiinţa spirituală nu presupune recunoaşterea unor principii pe bază de credinţă şi conduce omul la o viaţă socială bazată pe legături de reciprocitate fondate pe încrederea dintre personalităţi şi punerea în prim plan a valorii individului. Adică se găsesc şi se reunesc oameni ce au încredere unii în alţii, oameni care-şi spun: tu eşti omul de care am nevoie, nu pentru că ai anumite idei şi dogme, ci pentru ceea ce faci, pentru că poţi realiza un anumit lucru şi nu stâjeneşti cu activitatea ta munca altora. Este uşor să-l urmezi pe cel cu care eşti în deplin acord, dar adevărata libertate şi mobilitate interioară sănătoasă presupun o colaborare bazată pe înţelegerea individualităţii fiecăruia şi disponibilitatea autoeducării. Şi pentru ca, social, să ajungem la o astfel de colaborare interumană, şcoala şi educaţia trebuie înnoite, actualizate.
Mentalitatea, răspândită în lumea materialistă, potrivit căreia cel ce nu acceptă ceea ce altuia i se pare just este un cap pătrat, un retrograd, nu are ce căuta în mijlocul antroposofilor, care au o concepţie despre lume conformă spiritului.
În lumina Ştiinţei spirituale, apare clar că omul din 1950 nu mai este identic cu grecul ori romanul şi nici măcar cu omul evului mediu ori al epocii moderne, după cum este evident că cei ce au acum 50-60 de ani sunt structural diferiţi de tinerii de 17-21 de ani şi aceasta pentru că fiecare este o treaptă de evoluţie şi este configurat potrivit propriei karme, dar şi celei terestre ori general umane.
Deci educaţia de azi nu poate fi ca cea de la începutul secolului sau a romanului ori grecului şi nici ca cea din evul mediu. Ştiaţi că profesorul care stă în faţa clasei pe un podium, în spatele unei catedre şi a unui catalog care să îi dea autoritatea pe care propria valoare nu poate, magisterul, deci, este moştenire din evul mediu, când profesorul era doctor şi le ştia pe toate prin simplul fapt că toate ştiinţele erau la început?!
Antroposofia ne învaţă că ţine de destinul omului faptul de a dezvolta, la o vârstă sau alta, diferite forţe şi este necesară o permanentă înnoire a educaţiei, a artei educaţiei (cunoscută ca pedagogie Waldorf) ca şi a autoeducaţiei. Astfel karma atinge şi problema educaţiei, deoarece educaţia este karma omului în tinereţe.
În educaţie, ar trebui să fim bine lămuriţi asupra a ceea ce corespunde pentru karma generală a umanităţii, fiecărei vârste şi să ştim şi să facem ceea ce este just. Dacă nu se face ceea ce este just pentru fiecare vârstă a copilului, se păcătuieşte împotriva karmei lui, ştiut fiind că perioada 0-21 ani influenţează major întreaga viaţă a individului.
Viaţa sufletească a omului are doi poli: viaţa de voinţă şi viaţa de gândire; între cele două se ţese viaţa de sentiment. În starea de veghe, este deosebit de activă viaţa de reprezentări şi de gânduri. De faptul că în acest timp voinţa este foarte puţin activă aproape că nu suntem conştienţi. Mai întâi avem un gând şi abia apoi apare impulsul de voinţă. Ştiinţa spirituală ne arată că în timpul somnului totul este invers: gândirea este inactivă şi devine trează şi activă voinţa.
Când un om atinge starea de clarvedere şi poate pătrunde în domeniul imaginativ, el observă că voinţa se trezeşte tocmai când gândurile dorm.
Slăbim voinţa unui om când îl punem să facă sau să înveţe ceva pentru care nu este încă - fizic, sufleteşte şi spiritual - pregătit (intelectualizare prematură). Slăbirea voinţei duce la trezirea precoce a pasiunilor şi senzualităţii. Mulţi susţin cu tărie precocitatea copiilor de astăzi, semnalând-o ca pe o contrazicere ori cădere în desuetitudine a principiilor pedagogice steineriene. Dar aceştia nu văd, nu conştientizează potopul tehnologic care-l împresoară pe copil din prima zi de viaţă, slăbindu-i voinţa şi maturizându-l fiziologic prematur.
Când această slăbire a voinţei este însoţită de trăirea stărilor de frică, spaimă şi disperare (pe care copiii din ziua de azi o trăiesc pentru că mama nu poate sta lângă propriul copil până la 4 ani, cum ar fi normal, iar după aceea nu are oportunitaţi pentru part-time) vom avea oameni tot mai slăbiţi de energie, incapabili să-şi dobândească, în mod spiritual, energia necesară existenţei terestre.
Cultivarea şi dezvoltarea unei vieţi sufleteşti nuanţate şi bogate presupune o cultivare a stării de atenţie pentru tot ce se petrece în jur şi în interior. Nedezvoltarea unui spirit de observaţie şi a atenţiei (televizorul, calculatorul, stresul omoară spiritul de obvservaţie asupra viului şi toceşte atenţia) duc la indiferenţă. Nu ne mai interesează nimic din ceea ce se întâmplă cu oamenii, pentru că „sensibilitatea” noastră este „tratată” încă de la ora 7 dimineaţa cu crime, violuri, abandon de sugari, violenţă în familie, accidente rutiere, incendii, execuţii mafiote, calamităţi naturale ori, în cazul copiilor, cu desene animate violente şi nu mai vibrează la orice „nimic”... şi, astfel, mişcările noastre sufleteşti sunt conduse spre mânie, furie, frustrare şi ceea ce decurge din ele.
Starea de veghe a voinţei este legată de întregul fiinţei umane. Dacă prin educaţie în copil (şi, în adult, prin autoeducaţie) sunt cultivate seninătatea şi calmul ori, dimpotrivă, irascibilitatea, vom avea o voinţă sănătoasă sau o voinţă bolnavă şi necapacitată la nevoile etapei actuale a dezvoltării fiinţei omeneşti. Starea de sănătate sau boală a voinţei influenţează vitalitatea fizică. O voinţă nesănătoasă se revarsă în timpul somnului în corpul fizic şi este principala cauză a unor boli de mai târziu, cărora nu li se găseşte niciodată cauza reală.
Pacea interioară, acceptarea calmă a karmei acţionează binefăcător asupra sănătăţii fizice. O afectivitate sănătoasă cultivată de la începutul vieţii duce la creativitate, perspicacitate, ingeniozitate. Jocurile copiilor trebuie să pună în mişcare viaţa sufletească, imaginaţia, să fie puşi în situaţia de a gândi jocul. Dacă îi dau un model după care să aşeze cuburile (sau, mai târziu, cuvinte încrucişate), copilul va dezvolta doar o disponibilitate spre condiţionare, şi nu inteligenţa. Ingeniozitatea se dezvoltă când îl las pe copil să construiască în nisip sau să hoinărească prin pădure şi să adune material de construcţie (crengi, frunze, conuri, crengi etc). Oricât de puţin s-ar crede, astfel de jocuri, ce dispun copilul la ingeniozitate, generează linişte sufletească, armonie, mulţumire.
Cultivarea şi dezvoltarea unei gândiri vii se face, contrar prejudecăţilor contemporane, prin dezvoltarea şi cultivarea unor sentimente care, în aparenţă, nu au legătură cu gândirea logică: dăruire de sine, devotament, spirit de observaţie. Cu cât ne aplecăm mai plini de interes, cu dăruire pentru problemele pe care le pune lumea şi omenirea, prin intensificarea atenţiei, prin străduinţa de a înţelege oameni complicaţi, cu atât mai mult ne vom dezvolta gândirea.
Dacă în copilărie părinţii şi şcoala ne îndrumă spre dezvoltarea devotamentului, vom avea mai târziu, în viaţă, o gândire clară şi transparentă, în caz contrar vom avea o gândire dispersată şi ilogică ce conduce, de obicei, la imoralitate.
Pedagogia Waldorf fondată de Rudolf Steiner pe principii sănătoase are ea însăşi nevoie de forme şi mijloace noi care să răspundă atât realităţilor terestre, cât şi nevoilor sufletesc-spirituale ale copiilor, în caz contrar ea îşi creează premisele dispariţiei. O înnoire a pedagogiei Waldorf şi a educaţiei în general se poate face numai prin dascăli cu o viziune vastă asupra lumii şi vieţii, dobândită prin cunoaşterea şi exersarea cunoaşterii din Stiinţa spirituală.
Dacă omenirea nu va decide să înnoiască educaţia pe bazele oferite de Ştiinţa spirituală, vor apărea tot mai multe generaţii cu voinţa slăbită nu doar în exterior, ci şi în interior, cu o gândire materialistă mortificatoare, cu o viaţă de sentiment cantonată la nivelul impulsurilor.
Şi, chiar dacă nu ne place s-o recunoaştem, înnoirea educaţiei şi a autoeducaţiei este responsabilitatea fiecăruia din noi!
Misiunea şcolii Waldorf
Verginia Petrovici
Şcoala Waldorf nu a fost gândită ca o simplă instituţie care oferă servicii sociale, ci, dupa cum afirma Dirk Kruse într-o conferinţă, la Simeria, profesorii Waldorf trebuie să acţioneze ca nişte vindecători ai culturii! Ce înseamnă acest lucru?
Avem comunităţi economice, unde principiul de bază este eficienţa, productivitatea, avem instituţii sociale: spitale, şcoli, asociaţii ştiinţifice, culturale, artistice, religioase, unde omul primeşte îngrijiri pentru a putea „funcţiona” mai bine, de unde îi vin confortul, frumosul, dar despre deschiderea primei Şcoli Waldorf, in 1919, Rudolf Steiner afirma că ne aflam în faţa unui act de importanţă cosmică. Ea trebuie să devină o comunitate, o instituţie spirituală, un loc misterial, unde arta, religia şi ştiinţa merg mână în mână, pregătind sufletul uman pentru a primi spiritul, pe Christos, în el!
Ce înseamnă a lucra într-o instituţie / comunitate spirituală?
- A intra în zona nevăzutului, din zona perceptibilă a vieţii senzoriale în zona forţelor creatoare a fenomenelor, deci a lucra cu noi calităţi ale gândirii: Imaginaţia, Inspiraţia şi Intuiţia;
- A lucra cu forţele de viaţă, aduse la nivel de cunoaştere (pomul vieţii şi pomul cunoaşterii), a deveni creativ (nu lucrezi după planuri de învăţământ, manuale, programe prestabilite);
- A te pune în context universal cu fiinţa şi munca ta;
- A oficia un ritual ca în centrele de misterii (ritmicitate, ziceri-mantre, evlavie, sacralitate la întâlnirea dintre suflete, cu destinul celuilalt, strădanie pe drumul de dezvoltare interioară, exactitate, punctualitate, seriozitate maximă şi responsabilă de orice gest, vorbă, gând);
- A recunoaşte în libertate o ierarhie a valorilor, care se impune de la bază şi e mereu în schimbare după diferitele domenii de lucru (adevărul nu se stabileşte cu majoritate de voturi!);
- A conlucra armonios către un ţel, fiecare membru regăsindu-se, cu ale sale calităţi, în colectivitate, iar colectivitatea reflectându-se în sufletul individual.
Scopul Şcolilor Waldorf este acela de a crea un surplus de forţe cu care lumea spirituală să poată lucra: prin lucrul cu copiii, cu noi înşine, cu colegii şi cu părinţii.
Cum creăm acest surplus de forţe?
- Ne pregătim pentru o sarcină 120% (a învăţa mai mult decât se cere e baza pedagogiei Waldorf);
- Facem efortul de a fi prezenţi, cu toată atenţia noastră, într-o anumită situaţie, ceea ce are ca rezultat mirarea, o legătură intimă, afectivă cu situaţia, persoana, obiectul respectiv;
- Aprofundăm o experienţă suficient de mult, ne acordăm timp pentru a medita asupra unei întrebări, a unei sarcini, a unei situaţii;
- Există un surplus de forţe acolo unde există o mare intensitate a voinţei, în felul acesta oamenii punându-se în contact cu Spiritul timpului, Mihael.
Mai recent, A Antonovsky, definind conceptul de salutogeneză, găseşte ca bază, pentru sănătatea durabilă, coerenţa în viaţa personală, ce poate fi obţinută prin dezvoltarea unor capacităţi, precum: capacitatea de a înţelege lumea în interconexiuni, capacitatea de a interveni şi de a schimba lumea, capacitatea de a descoperi sensul lucrurilor şi al propriei vieţi. Şcoala Waldorf a fost concepută ca să pună bazele pentru formarea unor astfel de calităţi umane.
Tot in termenii ştiintei actuale, au fost definite abilităţile a ceea ce se numeste inteligenţa spirituală. Enumăr doar câteva dintre ele: conştienţa misiunii, a ierarhiei valorilor, a eului superior, a legilor spirituale, experienţa unicităţii transcendente, hotărârea de a te dezvolta spiritual, căutarea ghidării spirituale, prezenţa calmă, vindecătoare.[1]
Aşadar, încă de la întemeierea ei, Şcoala Waldorf s-a situat într-o perspectivă cosmică, perspectiva care începe să fie percepută tot mai clar de omenirea începutului de secol XXI.
Îndrăznesc să afirm aici, cu toată tăria, că Şcoala Waldorf trebuie să fie un laborator în care să se cerceteze, în mod sacru, frumuseţile lumii, fără a le distruge viaţa! Şcoala trebuie să devină templul în care să se venereze creaţia divină, să se creeze frumosul ce ne este necesar zi de zi, să se chestioneze temeiurile lumii cu toată evlavia. Şi doar astfel omenirea poate intra într-un proces de vindecare.
Un exerciţiu menit să dezvolte această nouă atitudine în viaţă este dat de R. Steiner, în lucrarea Aspectul interior al problemei sociale:
,,În loc să arăt interes doar în propriul fel de a gândi şi în ceea ce consider eu că e drept, trebuie să dezvolt un interes neegoist în fiecare opinie pe care o întâlnesc, oricât de greşită aş considera-o. Cu cât se mândresc mai mult oamenii cu propriile opinii dogmatice şi sunt interesaţi doar în ei inşişi, cu atât mai departe sunt ei de Christos în acest moment al evoluţiei omenirii.
Oamenii trebuie să dezvolte un interes frăţesc, social în părerile altora, chiar dacă consideră că ceilalţi greşesc. Ei trebuie să lase opiniile celorlalţi să trimită lumina lor asupra propriei gândiri şi să arate acelaşi interes în posibila gândire greşită a celuilalt, la fel cum fac cu gândurile proprii pe care le consideră bune. Cu cât sunt mai capabili să facă acest lucru, cu atât mai mult vor simţi, în adâncul sufletului lor, spusele lui Christos, care azi trebuie interpretate în adevăratul lor sens.
Christos spune: Atât cât faci pentru cel mai umil frate al Meu, atât faci tu pentru Mine. Christos nu încetează să ni se arate mereu - până la sfârşitul lumilor. Şi astfel vorbeşte el celor ce vor să-l asculte astăzi: În orice gândeşte cel mai umil frate al tău, trebuie să recunoşti că Eu gândesc în el; că Eu intru în sentimentele tale de fiecare dată când aduci gândirea altuia în relaţie cu a ta şi oricând simţi un interes frăţesc pentru ceea ce se petrece într-un alt suflet. Indiferent de opinia, de atitudinea de viaţă ce o descoperi în cel mai umil semen al tău, acolo mă cauti tu pe Mine.”
Putem, vrem noi să ne apropiem de acest ideal? Cu siguranţa putem să ne străduim şi, cu asta, devenim mai oameni!
[1] Cindy Wigglesworth, http://www.consciouspursuits.com/SI/SpiritualIntelligence.aspx.
Şcoala Waldorf nu a fost gândită ca o simplă instituţie care oferă servicii sociale, ci, dupa cum afirma Dirk Kruse într-o conferinţă, la Simeria, profesorii Waldorf trebuie să acţioneze ca nişte vindecători ai culturii! Ce înseamnă acest lucru?
Avem comunităţi economice, unde principiul de bază este eficienţa, productivitatea, avem instituţii sociale: spitale, şcoli, asociaţii ştiinţifice, culturale, artistice, religioase, unde omul primeşte îngrijiri pentru a putea „funcţiona” mai bine, de unde îi vin confortul, frumosul, dar despre deschiderea primei Şcoli Waldorf, in 1919, Rudolf Steiner afirma că ne aflam în faţa unui act de importanţă cosmică. Ea trebuie să devină o comunitate, o instituţie spirituală, un loc misterial, unde arta, religia şi ştiinţa merg mână în mână, pregătind sufletul uman pentru a primi spiritul, pe Christos, în el!
Ce înseamnă a lucra într-o instituţie / comunitate spirituală?
- A intra în zona nevăzutului, din zona perceptibilă a vieţii senzoriale în zona forţelor creatoare a fenomenelor, deci a lucra cu noi calităţi ale gândirii: Imaginaţia, Inspiraţia şi Intuiţia;
- A lucra cu forţele de viaţă, aduse la nivel de cunoaştere (pomul vieţii şi pomul cunoaşterii), a deveni creativ (nu lucrezi după planuri de învăţământ, manuale, programe prestabilite);
- A te pune în context universal cu fiinţa şi munca ta;
- A oficia un ritual ca în centrele de misterii (ritmicitate, ziceri-mantre, evlavie, sacralitate la întâlnirea dintre suflete, cu destinul celuilalt, strădanie pe drumul de dezvoltare interioară, exactitate, punctualitate, seriozitate maximă şi responsabilă de orice gest, vorbă, gând);
- A recunoaşte în libertate o ierarhie a valorilor, care se impune de la bază şi e mereu în schimbare după diferitele domenii de lucru (adevărul nu se stabileşte cu majoritate de voturi!);
- A conlucra armonios către un ţel, fiecare membru regăsindu-se, cu ale sale calităţi, în colectivitate, iar colectivitatea reflectându-se în sufletul individual.
Scopul Şcolilor Waldorf este acela de a crea un surplus de forţe cu care lumea spirituală să poată lucra: prin lucrul cu copiii, cu noi înşine, cu colegii şi cu părinţii.
Cum creăm acest surplus de forţe?
- Ne pregătim pentru o sarcină 120% (a învăţa mai mult decât se cere e baza pedagogiei Waldorf);
- Facem efortul de a fi prezenţi, cu toată atenţia noastră, într-o anumită situaţie, ceea ce are ca rezultat mirarea, o legătură intimă, afectivă cu situaţia, persoana, obiectul respectiv;
- Aprofundăm o experienţă suficient de mult, ne acordăm timp pentru a medita asupra unei întrebări, a unei sarcini, a unei situaţii;
- Există un surplus de forţe acolo unde există o mare intensitate a voinţei, în felul acesta oamenii punându-se în contact cu Spiritul timpului, Mihael.
Mai recent, A Antonovsky, definind conceptul de salutogeneză, găseşte ca bază, pentru sănătatea durabilă, coerenţa în viaţa personală, ce poate fi obţinută prin dezvoltarea unor capacităţi, precum: capacitatea de a înţelege lumea în interconexiuni, capacitatea de a interveni şi de a schimba lumea, capacitatea de a descoperi sensul lucrurilor şi al propriei vieţi. Şcoala Waldorf a fost concepută ca să pună bazele pentru formarea unor astfel de calităţi umane.
Tot in termenii ştiintei actuale, au fost definite abilităţile a ceea ce se numeste inteligenţa spirituală. Enumăr doar câteva dintre ele: conştienţa misiunii, a ierarhiei valorilor, a eului superior, a legilor spirituale, experienţa unicităţii transcendente, hotărârea de a te dezvolta spiritual, căutarea ghidării spirituale, prezenţa calmă, vindecătoare.[1]
Aşadar, încă de la întemeierea ei, Şcoala Waldorf s-a situat într-o perspectivă cosmică, perspectiva care începe să fie percepută tot mai clar de omenirea începutului de secol XXI.
Îndrăznesc să afirm aici, cu toată tăria, că Şcoala Waldorf trebuie să fie un laborator în care să se cerceteze, în mod sacru, frumuseţile lumii, fără a le distruge viaţa! Şcoala trebuie să devină templul în care să se venereze creaţia divină, să se creeze frumosul ce ne este necesar zi de zi, să se chestioneze temeiurile lumii cu toată evlavia. Şi doar astfel omenirea poate intra într-un proces de vindecare.
Un exerciţiu menit să dezvolte această nouă atitudine în viaţă este dat de R. Steiner, în lucrarea Aspectul interior al problemei sociale:
,,În loc să arăt interes doar în propriul fel de a gândi şi în ceea ce consider eu că e drept, trebuie să dezvolt un interes neegoist în fiecare opinie pe care o întâlnesc, oricât de greşită aş considera-o. Cu cât se mândresc mai mult oamenii cu propriile opinii dogmatice şi sunt interesaţi doar în ei inşişi, cu atât mai departe sunt ei de Christos în acest moment al evoluţiei omenirii.
Oamenii trebuie să dezvolte un interes frăţesc, social în părerile altora, chiar dacă consideră că ceilalţi greşesc. Ei trebuie să lase opiniile celorlalţi să trimită lumina lor asupra propriei gândiri şi să arate acelaşi interes în posibila gândire greşită a celuilalt, la fel cum fac cu gândurile proprii pe care le consideră bune. Cu cât sunt mai capabili să facă acest lucru, cu atât mai mult vor simţi, în adâncul sufletului lor, spusele lui Christos, care azi trebuie interpretate în adevăratul lor sens.
Christos spune: Atât cât faci pentru cel mai umil frate al Meu, atât faci tu pentru Mine. Christos nu încetează să ni se arate mereu - până la sfârşitul lumilor. Şi astfel vorbeşte el celor ce vor să-l asculte astăzi: În orice gândeşte cel mai umil frate al tău, trebuie să recunoşti că Eu gândesc în el; că Eu intru în sentimentele tale de fiecare dată când aduci gândirea altuia în relaţie cu a ta şi oricând simţi un interes frăţesc pentru ceea ce se petrece într-un alt suflet. Indiferent de opinia, de atitudinea de viaţă ce o descoperi în cel mai umil semen al tău, acolo mă cauti tu pe Mine.”
Putem, vrem noi să ne apropiem de acest ideal? Cu siguranţa putem să ne străduim şi, cu asta, devenim mai oameni!
[1] Cindy Wigglesworth, http://www.consciouspursuits.com/SI/SpiritualIntelligence.aspx.
O perspectivă asupra progresului social
Rudolf Steiner
Oricine vrea să devină un esoterist în înţelesul teosofic[1] trebuie să-şi antreneze viaţa de gânduri, astfel încât orice gând să fie gândit în mod suficient. Gândirea succintă, prea laconică este semnul unui om materialist. Esoteristul teosof nu trebuie să cadă în această gândire confortabilă.
Luaţi gândul democraţiei sociale: dacă am schimba circumstanţele, omul va spori în ce priveşte condiţiile sociale de muncă şi viaţă. – Aceasta este o credinţă a materialismului, scurtă şi seducătoare. Această credinţă este paralizantă în cel mai înalt grad pentru orice studiu al [adevăratei] vieţi sociale.
Acum, cum poate un teosof să se elibereze de această credinţă materialistă, cum că existenţa şi chiar moralitatea s-ar îmbunătăţi, dacă s-ar îmbunătăţi doar condiţiile exterioare?
Să începem cu reflecţia că totuşi fiecare schimbare trebuie să aibă loc prin fiinţele omeneşti şi, de aceea, fiecare condiţie indusă ordinii sociale porneşte din gândurile şi simţămintele omeneşti. Odată ce am apucat cu mâna acest gând, putem să ne eliberăm de perspectiva materialistă, că totul ar fi cauzat numai prin determinările externe. Trebuie să ajungeţi la vieţuirea unor astfel de fapte. Trebuie să vieţuiţi totodată cât de paralizant acţionează credinţa că omul ar fi un produs al circumstanţelor exterioare.
Următorul pas trebuie astfel făcut, încât esoteristul în devenire să-şi adune dovezile pentru faptul că nicio îmbunătăţire a lumii nu apare prin introducerea unor condiţii exterioare mai bune. Nu trebuie să mergi prea departe pentru a primi suficient material de contemplare, fiindcă reformiştii lumii strigă pe toate drumurile că omul trebuie să schimbe doar condiţiile exterioare. Nu este atât de uşor să urmezi gândurile acestor reformişti, fără să te laşi paralizat tu însuţi de ele. – Mulţi oameni se iau după ei, şi prin gândirea şi simţirea lor devin reformişti ai lumii.
Acum să fim maturi şi să gândim mai departe. Acest gând e următorul: Are o importanţă dacă un om bun sau unul rău gândeşte şi simte despre reformarea lumii?
Teosofia ne spune că ordinea socială este creată de oameni şi că aceasta este rezultatul gândurilor şi simţămintelor omeneşti.
Deci gândurile şi simţămintele trebuie să fie cultivate, şi nu să schimbăm ordinea socială. Ce vrea să realizeze un adevărat social-democrat, când doreşte să schimbe ceva? El vrea să schimbe legile, astfel încât oamenii neexperimentaţi să nu fie la cheremul unora sau altora. Se poate verifica aceasta în fiecare caz particular, cum intră o lege în uz. Social-democratul nu vrea să-i instruiască pe oameni, adică să le purifice şi să le cultive gândirea, să le rafineze sentimentele, pentru a forma o omenire experimentată, care să-şi poată determina singură faptele.
Un esoterist întreabă: de unde apare această stare [a ordinii sociale] care necesită schimbarea? Şi dacă această stare nu este impusă de natură, el va observa că starea a fost introdusă prin gândurile şi impulsurile volitive ale oamenilor care au trăit înaintea lui. Deci conjuncturile sunt aşa cum arată astăzi, fiindcă oamenii cu gândurile lor insuficiente şi cu simţămintele insuficiente le-au alcătuit astfel.
Dacă social-democratul, precum teoreticienii sociali cei mai radicali, vrea să stabilească noi circumstanţe, aceste circumstanţe vor deveni tot atât de insuficiente ca şi cele precedente, fiindcă el creează din aceleaşi gânduri insuficiente şi simţăminte insuficiente precum cei care au introdus înaintea lui această stare.
Ce vrea aşadar ştiinţa spirituală? Ea vrea să aducă o educaţie robustă a forţelor noastre sufleteşti celor mai intime, astfel încât viaţa socială să se formeze din altfel de gânduri şi altfel de simţăminte. Aceasta nu înseamnă altceva decât: ştiinţa spirituală nu are nicio reţetă patentată, despre cum ar trebui să fie făcut un lucru sau altul într-o funcţie sau alta; nu prescrie nimănui judecata ei, ci are încredere necondiţionată că fiecare ajunge personal la o judecată potrivită, dacă este pătruns de adevărurile fundamentale.
Şi vă voi indica o astfel de propoziţie din adevărurile fundamentale: Sărăcia, mizeria şi suferinţa nu sunt nimic altceva decât o urmare a egoismului. Putem privi acest lucru precum o lege a naturii. Dar această propoziţie nu trebuie privită ca şi cum ar trebui să se vădească întrucâtva în cazul omului individual. Poate apărea în cu totul alte locuri.
Şi aici este vorba de a nu gândi succint, ci să înconjurăm în adâncime circumferinţa unei asemenea propoziţii. Tocmai am spus public: Un om trăieşte sub principiul egoismului, imediat ce trăieşte cu principiul: trebuie să fiu personal remunerat; ceea ce muncesc trebuie să-mi fie plătit. Sau un egoism ascuns: trebuie să fiţi răsplătiţi personal, căci ceea ce munciţi voi trebuie să vă fie plătit.
Un esoterist trebuie să-şi pună problema acum, dacă munca este atunci într-adevăr cea care susţine viaţa. Munca în sine nu are absolut nicio importanţă, dacă nu este condusă cu înţelepciune! Numai prin înţelepciunea ascunsă în oameni poate fi produs şi realizat ceea ce le serveşte oamenilor. Cine nu înţelege aceasta şi păcătuieşte chiar şi în detaliu, păcătuieşte împotriva gândirii sociale [adecvate] timpului prezent.
Să pătrunzi aceasta, în toate fazele sale posibile, întăreşte gândirea. Cine – precum social-democraţii – se gândeşte cum să creeze locuri de muncă, pentru a scăpa de şomaj, gândeşte antisocial în cel mai înalt grad. Totul depinde cu mult mai mult de faptul ca munca, în cele din urmă, să fie folosită în folosul oamenilor, pentru a crea bunuri cu sens.
Şi astfel ajungeţi la străvechea propoziţie a oricărui esoterism: Într-o comunitate socială, impulsul pentru muncă nu trebuie să stea niciodată în personalitatea individuală a omului, ci numai şi numai în devoţiunea pentru întreg.
De aici reiese că adevăratul progres social este posibil numai atunci când eu fac lucrul la care muncesc în slujba întregului. Cu alte cuvinte: Ceea ce muncesc eu nu trebuie să-mi servească mie însumi. Din cunoaşterea acestei propoziţii, că o persoană nu trebuie să vrea să aibă răsplata muncii sale sub forma unei remuneraţii personale, depinde întregul progres social.
Atâta vreme cât social-democraţia prilejuieşte muncitorimii această gândire: omul trebuie să ceară întregul venit al muncii sale, în aceeaşi măsură va ajunge omenirea în situaţii din ce în ce mai rele.
Ştiinţa spiritului trebuie să dezvolte contrariul din gândire şi simţire: Omul nu trebuie să-şi dorească să aibă pentru sine nimic din lucrul la care munceşte. Omul datorează comunităţii sociale muncă. În mod convers, omul trebuie să-şi restrângă existenţa numai şi numai la ceea ce comunitatea socială îi dăruieşte.
Contrapartea unei astfel de gândiri sociale trebuie să fie urmată însă în mod exact. Cunoaşteţi exemplul cu o cusătoreasă care lucrează pentru un salariu mic, iar social-democraţia le spune muncitorilor: Sunteţi exploataţi! Dar acum cusătoreasa se duce şi îşi cumpără o rochie ieftină pentru a merge duminică la dans. Ea cere o rochie ieftină. De ce este însă rochia ieftină? Pentru că un alt muncitor a fost exploatat. În final, cine exploatează muncitorul? Cu siguranţă, cusătoreasa, care poartă la dansul de duminică rochia ieftină.
Cine vrea să gândească clar în acest caz, depăşeşte repede distincţia dintre bogat şi sărac, căci aceasta nu are nimic de-a face cu bogăţia şi sărăcia. De aceea trebuie create mai întâi fundamentele pentru ca, în viitor, oamenii să muncească destul de harnic şi devotat, fără să se gândească la folosul personal.
Imaginaţi-vă că ar descoperi cineva un remediu şi ar vrea să-l patenteze imediat. Ce arată prin aceasta? El arată că se gândeşte imediat la folosul personal şi nu e condus deloc de iubirea pentru această creare a remediului, că nu este deloc plin de iubirea pentru întreaga umanitate. Căci, dacă sănătatea oamenilor ar fi cel mai important lucru pentru el, ar fi fost bucuros dacă şi alţii ar produce remediul, pentru a servi omenirii. Da, el ar arde imediat de dorinţa de a face cunoscut ceea ce cuprinde remediul, şi cum este produs. Şi încă un lucru s-ar întâmpla: ar fi entuziasmat că orice remediu, care e produs cu această atitudine, este mai bun.
Aici am ajuns la o propoziţie importantă, care joacă un mare rol în esoterism: Trebuie să creăm modalităţi prin care sufletul este înnobilat. Cine îşi foloseşte gândirea pentru a obţine un progres binefăcător, trebuie să îndrepte în primul rând forţa gândirii ca sufletele omeneşti să fie înnobilate.
Cu aceasta vom aşeza ca încheiere zicerea rosicruciană:
| De sub acea stăpânire care fiinţele le ţine Se eliberează omul care se-nvinge pe sine. |
[1] Termenul de „teosofie” folosit în această perioadă avea să fie mai târziu înlocuit cu cel de „antroposofie”.
Fiecare om, un artist
Andrei Pinţă
Joseph Beuys a fost un artist şi antroposof german care a lăsat umanităţii idei care au potenţialul de a schimba lumea. Ideile lui vorbesc Eului, nouă. Manifestul său artistic este: „Fiecare om, un artist”, lucru care este posibil acum, în epoca în care omul stă în lume ca un simbol şi un agent al libertăţii. Căci în lume există acum noi forţe ale libertăţii reprezentate de fiinţa umană, care nu existau acum 200, 500 sau 1000 de ani.
Ultima sa instalaţie, omagiu adus fiinţelor omeneşti de pretutindeni, s-a numit Palatul regal. Pe pereţii sălii de expoziţie, Beuys a fixat nişte foi de aur în care vizitatorii îşi puteau privi chipul. Astfel, Beuys a vrut să arate că a trecut vremea împăraţilor şi împărăteselor, iar acum fiecare dintre noi este un suveran.
Dar să ne întoarcem la „Fiecare om, un artist”. Beuys a zis asta răspunzând unei întrebări de-o viaţă: Care este funcţia artei şi ce-o justifică? Nu l-a mulţumit vechiul concept de artă al clasei-mijlocii, nici ideea că obiectele de artă ar fi nişte copii ale realităţii. Beuys vroia ca arta sau producţia artistică să fie fundamentul pentru orice lucru pe care orice fiinţă umană îl înfăptuieşte. Astfel, toţi oamenii împreună, şi cei care au trecut în lumea spirituală, şi cei prezenţi pe pământ, au făcut ca lumea să fie aşa cum este acum. Dar acum, în epoca libertăţii, crearea unei noi ordini sociale poate fi un act artistic al fiecăruia dintre noi, alături de co-colaboratori suprasensibili.
Arta lui Beuys a încercat, în repetate rânduri, să transforme ideea de sculptură sau de artă. El a dorit ca obiectele sale artistice să provoace gânduri despre ceea ce sculptura poate fi. Instalaţiile sale, făcute din materiale neobişnuite, cum este grăsimea sau pâsla, nu erau fixe sau date. În ele, procesele continuă, chiar şi după moartea lui: reacţii chimice, fermentare, schimbarea culorii, uscare, decădere. Totodată, Beuys a extins conceptul de sculptură la materiale invizibile folosite de toată lumea, cum sunt, de pildă, forţele eterice:
Forme – gândite (gânduri) – Cum ne modelăm gândurile;
Forme – vorbite – Cum dăm formă gândurilor noastre în cuvinte rostite;
Sculptură socială – Cum modelăm şi formăm lumea în care trăim.
Beuys nu avea în minte doar lucruri din acestea mari, cum este o nouă ordine socială, când se gândea la „Fiecare om, un artist”. Şi curăţarea unui cartof poate fi un act artistic. De pildă, cineva pregăteşte masa, dar înainte începe cu un ritual în care îşi exprimă recunoştinţa pentru cartofi Soarelui şi Pământului şi tuturor fiinţelor care au contribuit la crearea acestui cartof, care acestei persoane îi va permite să-şi ducă viaţa mai departe, apoi curăţă acest cartof plin de modestie, gest încărcat cu o deosebită importanţă şi cu valoare estetică.
Lucrul acesta are legătură cu o idee importantă a lui Dirk Kruse[1] cu privire la crearea de elementali. De pildă, cineva lucrează cu o lopată, duce nisip dintr-o parte în alta. Felul în care se mişcă, mişcările membrelor, răbdarea interioară, îl pot ajuta să facă o muncă bună, care să nu-l epuizeze. Iar această creaţie îl va determina ca şi data viitoare să poată face munca aceasta în această tihnă, obişnuinţele sale de data trecută revenindu-i. Sau ar putea s-o facă repede,
grăbindu-se, fără să aibă timp să-şi tragă răsuflarea, fapt ce
l-ar putea face să obosească repede. Iar această fiinţă elementală gâtuită s-ar întoarce şi data viitoare, când omul respectiv ar avea de dat nisip cu lopata.
Prin noţiunea extinsă de artă, Beuys credea că şi-a adus propria contribuţie imaginii lui Christos. „Acest concept de artă nu este teorie, ci un fel de a gândi... un fel de a lucra care spune că ochiul interior este de mai mare importanţă decât imaginile externe care apar.” Forţa christică, principiul evolutiv „se poate revărsa acum din fiinţa umană, căci vechea formă de evoluţie a luat sfârşit. Acesta este motivul crizei. Tot noul care se întâmplă pe Pământ trebuie adus de fiinţa umană... Cei care încearcă să vadă cu ochiul interior văd că El este de ceva timp din nou aici. Nu mai este în formă fizică, ci într-una dinamică, într-o substanţă invizibilă ochiului extern. În alte cuvinte, respiră în orice cameră şi în fiecare moment, într-un fel substanţial. Deci, este foarte aproape. Pragul la care Se află este foarte aproape de umanitate, mai mult decât oricând în istorie. Ceea ce lipseşte este deschiderea de a trăi acest lucru şi apoi să te schimbi fundamental... Forma în care această încorporare a lui Christos se petrece este elementul mişcării per se. Cel care se mişcă. Forma pur spirituală – dacă pot să vorbesc metaforic pentru un moment – este acolo, în acelaşi fel în care o persoană este încă acolo după moarte... Deci este principiul Învierii: vechea formă care a murit sau s-a rigidizat, trebuie să fie transformată într-o formă vie care pulsează, dătătoare de viaţă, plină de suflet şi impregnată de spirit. Acesta este conceptul extins de artă.”[2]
În încheiere, aş vrea să amintesc unele opere ale sale care mi-au atras atenţia: „7000 de stejari”, „Cum să explici imagini unui iepure mort?” (How to Explain Pictures to a Dead Hare), „Mie-mi place America şi America mă place pe mine” (I Like America and America Likes Me) şi altele.[3]
[1] Simpozionul de Sânziene, Craiova, 2010.
[2] What is art? – Conversation with Joseph Beuys, Clairview.
[3] Pe vodpod.com se găseşte un interviu interesant cu Joseph Beuys.
Joseph Beuys a fost un artist şi antroposof german care a lăsat umanităţii idei care au potenţialul de a schimba lumea. Ideile lui vorbesc Eului, nouă. Manifestul său artistic este: „Fiecare om, un artist”, lucru care este posibil acum, în epoca în care omul stă în lume ca un simbol şi un agent al libertăţii. Căci în lume există acum noi forţe ale libertăţii reprezentate de fiinţa umană, care nu existau acum 200, 500 sau 1000 de ani.
Ultima sa instalaţie, omagiu adus fiinţelor omeneşti de pretutindeni, s-a numit Palatul regal. Pe pereţii sălii de expoziţie, Beuys a fixat nişte foi de aur în care vizitatorii îşi puteau privi chipul. Astfel, Beuys a vrut să arate că a trecut vremea împăraţilor şi împărăteselor, iar acum fiecare dintre noi este un suveran.
Dar să ne întoarcem la „Fiecare om, un artist”. Beuys a zis asta răspunzând unei întrebări de-o viaţă: Care este funcţia artei şi ce-o justifică? Nu l-a mulţumit vechiul concept de artă al clasei-mijlocii, nici ideea că obiectele de artă ar fi nişte copii ale realităţii. Beuys vroia ca arta sau producţia artistică să fie fundamentul pentru orice lucru pe care orice fiinţă umană îl înfăptuieşte. Astfel, toţi oamenii împreună, şi cei care au trecut în lumea spirituală, şi cei prezenţi pe pământ, au făcut ca lumea să fie aşa cum este acum. Dar acum, în epoca libertăţii, crearea unei noi ordini sociale poate fi un act artistic al fiecăruia dintre noi, alături de co-colaboratori suprasensibili.
Arta lui Beuys a încercat, în repetate rânduri, să transforme ideea de sculptură sau de artă. El a dorit ca obiectele sale artistice să provoace gânduri despre ceea ce sculptura poate fi. Instalaţiile sale, făcute din materiale neobişnuite, cum este grăsimea sau pâsla, nu erau fixe sau date. În ele, procesele continuă, chiar şi după moartea lui: reacţii chimice, fermentare, schimbarea culorii, uscare, decădere. Totodată, Beuys a extins conceptul de sculptură la materiale invizibile folosite de toată lumea, cum sunt, de pildă, forţele eterice:
Forme – gândite (gânduri) – Cum ne modelăm gândurile;
Forme – vorbite – Cum dăm formă gândurilor noastre în cuvinte rostite;
Sculptură socială – Cum modelăm şi formăm lumea în care trăim.
Beuys nu avea în minte doar lucruri din acestea mari, cum este o nouă ordine socială, când se gândea la „Fiecare om, un artist”. Şi curăţarea unui cartof poate fi un act artistic. De pildă, cineva pregăteşte masa, dar înainte începe cu un ritual în care îşi exprimă recunoştinţa pentru cartofi Soarelui şi Pământului şi tuturor fiinţelor care au contribuit la crearea acestui cartof, care acestei persoane îi va permite să-şi ducă viaţa mai departe, apoi curăţă acest cartof plin de modestie, gest încărcat cu o deosebită importanţă şi cu valoare estetică.
Lucrul acesta are legătură cu o idee importantă a lui Dirk Kruse[1] cu privire la crearea de elementali. De pildă, cineva lucrează cu o lopată, duce nisip dintr-o parte în alta. Felul în care se mişcă, mişcările membrelor, răbdarea interioară, îl pot ajuta să facă o muncă bună, care să nu-l epuizeze. Iar această creaţie îl va determina ca şi data viitoare să poată face munca aceasta în această tihnă, obişnuinţele sale de data trecută revenindu-i. Sau ar putea s-o facă repede,
grăbindu-se, fără să aibă timp să-şi tragă răsuflarea, fapt ce
l-ar putea face să obosească repede. Iar această fiinţă elementală gâtuită s-ar întoarce şi data viitoare, când omul respectiv ar avea de dat nisip cu lopata.
Prin noţiunea extinsă de artă, Beuys credea că şi-a adus propria contribuţie imaginii lui Christos. „Acest concept de artă nu este teorie, ci un fel de a gândi... un fel de a lucra care spune că ochiul interior este de mai mare importanţă decât imaginile externe care apar.” Forţa christică, principiul evolutiv „se poate revărsa acum din fiinţa umană, căci vechea formă de evoluţie a luat sfârşit. Acesta este motivul crizei. Tot noul care se întâmplă pe Pământ trebuie adus de fiinţa umană... Cei care încearcă să vadă cu ochiul interior văd că El este de ceva timp din nou aici. Nu mai este în formă fizică, ci într-una dinamică, într-o substanţă invizibilă ochiului extern. În alte cuvinte, respiră în orice cameră şi în fiecare moment, într-un fel substanţial. Deci, este foarte aproape. Pragul la care Se află este foarte aproape de umanitate, mai mult decât oricând în istorie. Ceea ce lipseşte este deschiderea de a trăi acest lucru şi apoi să te schimbi fundamental... Forma în care această încorporare a lui Christos se petrece este elementul mişcării per se. Cel care se mişcă. Forma pur spirituală – dacă pot să vorbesc metaforic pentru un moment – este acolo, în acelaşi fel în care o persoană este încă acolo după moarte... Deci este principiul Învierii: vechea formă care a murit sau s-a rigidizat, trebuie să fie transformată într-o formă vie care pulsează, dătătoare de viaţă, plină de suflet şi impregnată de spirit. Acesta este conceptul extins de artă.”[2]
În încheiere, aş vrea să amintesc unele opere ale sale care mi-au atras atenţia: „7000 de stejari”, „Cum să explici imagini unui iepure mort?” (How to Explain Pictures to a Dead Hare), „Mie-mi place America şi America mă place pe mine” (I Like America and America Likes Me) şi altele.[3]
[1] Simpozionul de Sânziene, Craiova, 2010.
[2] What is art? – Conversation with Joseph Beuys, Clairview.
[3] Pe vodpod.com se găseşte un interviu interesant cu Joseph Beuys.
Secretul noilor Misterii
Marius Gabor
7 iunie 2003
Rog să se ţină cont că această conferinţă descrie situaţia Societăţii Antroposofice din România din perioada când a fost ţinută. După părerea mea, de atunci lucrurile s-au schimbat mult, deoarece Societatea, atât prin membrii săi cât şi prin formele pe care le are azi, s-a trezit la viaţă ca şi Cenuşăreasa din somnul de o sută de ani. Acum, după cum se poate vedea în mod constant, avem o mult mai mare angajare si conlucrare a membrilor ei şi se străbate o perioadă fastă, de acumulare pentru viitor.
(Conferenţiarul)
Acum o săptămână Agenor Crişan a fost la Simeria Veche la inaugurarea sălii festive şi mi-a spus nişte lucruri care se îl preocupă, legate de Societatea Antroposofică, de grupele de lucru antroposofice şi de modul în care se lucrează în ele şi din acestea am luat impulsul de a vorbi acum.
Se zice că înainte de ’89 merge un miliţian la librărie şi zice: Daţi-mi vă rog cartea „Ce e miliţienii şi ce vrea ei”. Vânzătoarea îi răspunde: Ne pare rău, s-a epuizat. El zice: Nu-i nimic, daţi-mi-o şi aşa epuizată. Şi cu Societatea Antroposofică eu văd că lucrurile au o oarecare asemănare, s-a cam epuizat.
Lăsând gluma la o parte, mă doare inima când văd câţi suntem aici. Mă doare la modul cel mai serios inima când văd câţi suntem aici, când ştiu de fapt că există un număr foarte mare de oameni care caută într-un mod mai mult sau mai puţin conştient aceste lucruri. Şi nu ajunge să spunem că acolo afară este lumea rea, lumea care nu pricepe nimic, ci de fapt o mare parte din vină ne aparţine nouă. Pentru că nu reuşim să venim în întâmpinarea acestor oameni care poartă ca un impuls al inimii lor acestă căutare a antroposofiei, după cum spunea Sorin Toma, citind textele din Rudolf Steiner. Această căutare a antroposofiei este o nevoie la fel cum îţi este sete sau cum îţi este foame. Haideţi să vedem ce se întâmplă cu mişcarea antroposofică din jurul nostru.
Câţi din cei care sunt în sistemul Waldorf şi care au o relaţie cu antroposofia sunt aici? Aproape nimeni. Din agricultori a venit doar unul. Iniţiativele care s-au desprins din antroposofie s-au îndepărtat de Societatea Antroposofică, nu sunt parte a ei. Ăsta este adevărul. Şi se pune foarte serios întrebarea ce este de fapt o grupă antroposofică de lucru. Întrebarea se pune atât de serios, mai ales începând din anul 1923.
În anul 1923 exista deja o Societate Antroposofică, al cărei membru Rudolf Steiner nu era şi nu fusese niciodată; începuse de asemenea mişcarea Waldorf, erau diverse „fiice” ale mişcării antroposofice, care erau active în lume, dar nu mai aveau o relaţie cu Societatea. Apoi luase foc Goetheanum-ul. Era o perioadă cu conflicte între cei tineri şi cei bătrâni, într-atât nu se înţelegeau încât se intenţiona înfiinţarea unei aşa-zise Societăţi Antroposofice Libere, pentru cei care nu se simţeau acasă în cea existentă. A fost un an foarte mişcat, acest lucru se poate citi. Rudolf Steiner nu prea ştia ce să facă, aştepta să vadă ce se mai întâmplă. La un moment dat s-a gândit să facă un fel de ordin spiritual, cu 48 de membri cu care să se retragă undeva din lume. Nu l-a făcut, poate în mare parte pentru că a venit cineva şi i-a pus o întrebare: Cum e cu Misteriile în ziua de astăzi, unde sunt Misteriile cele noi? Şi aici e un lucru interesant, pentru că antroposofia, ca învăţătură, în cea mai mare parte exista. Rudolf Steiner ţinea până la trei conferinţe pe zi, avea cărţi publicate. Dar Misteriile noi unde sunt? Şi acum se pune întrebarea: Unde era ceea ce se numea Misteriile noi?
Când Ita Wegman i-a pus această întrebare, se povesteşte că Rudolf Steiner a mers la ea şi a prins-o călduros de mâini şi i-a spus: „Dacă mă ajutaţi, o vom face!” Şi a înfiinţat Societatea Antroposofică Generală, cea pe care o ştim noi acum şi care l-a avut pe el ca prim conducător. Ce era nou acolo? Despre asta vreau să discutăm noi acum. Care sunt lucrurile noi? Şi îmi permiteţi acum, ca termen tehnic, să numesc ceea ce era până atunci drept Societatea Teosofică şi cea de atunci încolo Societatea Antroposofică, chiar dacă înainte s-a numit o perioadă de timp tot Antroposofică.
Să zicem că noi suntem nişte oameni care vrem să facem antroposofie împreună într-o grupă. Nu mă refer la Societate în întregul ei, asta e un pic mai greu, astăzi vreau să vorbesc despre comunitatea mică dintr-un oraş. Oamenii se întâlnesc, lucrează împreună. Ce se întamplă acolo? Primul lucru este să vedem cum se raportează omul la o asemenea grupă. O asemenea grupă să zicem că este un fel de instituţie, e ceva care s-a creat de către om. Sunt nişte legături între oameni. În decursul evoluţiei omenirii vedem că, la începuturi, când oamenii au început să facă ceva împreună, era mai important ce făceau ei, decât persoana care era activă acolo. Respectiv individul în acel moment era în slujba instituţiei – şi spun instituţie la tot ce era, chiar dacă numim asta familie sau un templu egiptean. Atunci nu conta individul, atunci conta instituţia. Se mergea atât de departe în aceasta, ca să vă dau un exemplu, încât, la egipteni, dacă cel care oficia cultul în templu făcea o greşeală în timpul oficierii, după aceea era omorât. Conta mai puţin omul, sau chiar deloc – conta instituţia. Dar astăzi cine s-ar lăsa omorât, chiar dacă a făcut greşeli imense? Nimeni! Şi nu mai găsim acest lucru normal. Şi astăzi spunem: Bine, eu vin la această instituţie, dar la ce îmi foloseşte mie? Şi acest lucru este corect! În ziua de astăzi, când trăim în epoca de cultură a individualităţii, nu mai este omul cel care trebuie să slujească instituţiei, ci instituţia trebuie să slujească omului. Este o regulă de bază. Deci o grupă de lucru antroposofică nu este făcută de dragul grupei, ci este făcută ca să slujească oamenilor care lucrează în ea. Şi ce dispare atunci? Ce este potrivit timpului nostru? Trebuie să dispară orice impuls autoritar. Nimic ce are de-a face cu autoritatea nu mai este potrivit timpului nostru. A fost unul dintre lucrurile pe care Rudolf Steiner s-a străduit să le aducă în viaţă. De ce?
Existau în perioada aceea, aşa cum am spus, diverse grupări şi persoane pornite din antroposofie care ziceau:
„Eu nu mai am nimic cu Societatea asta care există, cei de acolo îmi sunt străini”. Erau acolo structuri ierarhice, un mod formal de a se comporta unul cu altul care venea din tradiţiile burgheze şi aristocratice. Mulţi din cei legaţi de antroposofie spuneau: „Eu nu vreau să am nimic de-a face cu astea, eu mă simt îngrădit prin structurile impuse de autoritate”. Şi unul dintre primele lucruri a fost atunci ca, la înfiinţarea Societăţii Antroposofice Generale, să se lase la o parte acest mod formal-ierarhic, să nu mai existe în sensul acesta nicio autoritate.
Cine lucrează cu tinerii în ziua de azi – şi eu iubesc să lucrez cu tineri – observă că toţi se răzvrătesc împotriva oricărei autorităţi. Şi este firesc. Dar atunci, brusc, dacă eşti consecvent acestui principiu, ai în jurul tău oameni pe care nu îi mai poţi controla, care fac lucruri care poate nu îţi plac. Se întâmplă de multe ori, nu? Vine câte-un ciudat şi face ceva, de exemplu vă vorbeşte ceva aici şi trebuie să îl ascultaţi. Şi se naşte întrebarea: ce facem într-o asemenea situaţie? Şi este clar că singura soluţie este de a dezvolta toleranţa. Fără toleranţă nu mai merge, dreptul pe care mi-l acord mie, de a fi eu însumi, trebuie să îl acord şi celuilalt, de a fi el însuşi. Dacă nu cultiv această toleranţă consecvent, voi merge doar din conflict în conflict, sau mă voi măcina pe mine însumi. Dar, dacă sunt consecvent din aceste motive, să le zicem noi pentru început „igienice”, dacă nu vreau să distrug ceva, să îmbolnăvesc ceva, mă voi strădui să fiu tolerant. Dar pot eu să mă lupt să clădesc această toleranţă în mine? Evident, doar într-o oarecare măsură, pentru că întotdeauna cel din faţa noastră îmi trezeşte o trăire interioară, pe care nu o pot controla decât în parte. Iar dacă încerc să evit aceste trăiri pe care nu le pot controla, în mod normal observ că ar trebui să dezvolt, în loc de toleranţă, indiferenţă. Însă indiferenţa nu duce niciunde, ci ne separă de ceilalţi.
Acum ajungem la un alt lucru care se cere legat de o ramură antroposofică de studiu. Nu se cere, în sensul că ne cere cineva, dar este un lucru care urmează firesc, şi el este educaţia de sine. Trebuie să mă educ pe mine, trebuie să îmi educ slăbiciunile mele, dacă vreau să fiu tolerant, şi nu să mi se ridice părul în cap când face unul ceva care, din cauza modului în care eu sunt constituit, îmi cade greu să suport. Pentru că mintea poate foarte uşor să spună: „Acum voi fi tolerant”. Dar partea din mine pe care nu o controlez nu face asta, din păcate. Şi în mod firesc ajungem la o educaţie de sine, şi în mod firesc ajungem la întrebarea: Cum mă comport faţă de slăbiciunile mele? Şi nu mai devine atunci dezvoltarea esoterică ceva ce fac ca să tind către stele, sau din cine ştie ce alte impulsuri egoiste, ci devine un fapt de viaţă concret. Dacă în inima mea port la modul cel mai cinstit acest impuls, de a face antroposofie împreună cu alţii, din această necesitate dezvoltată consecvent ajung la o dezvoltare esoterică. Îmi dau seama că, pentru a fi în stare să fac lucrul acesta, trebuie să mă schimb eu pe mine. Şi vedem deja două gesturi pe care le presupune o comunitate, o ramură antroposofică. O dată este socialul, am de-a face cu ceilalţi, şi cum mă manifest faţă de ei. Dar coloana vertebrală a acestui lucru este de fapt educaţia de sine, sau hai să îi spunem educaţia esoterică a fiecărui om din grup, liber consimţită, fără autoritate, fără a da socoteală.
Vreau să discutăm şi despre unde duce această educaţie esoterică. Va duce în mod obligatoriu la ceea ce Rudolf Steiner a descris drept întâlnirea cu Micul Păzitor al Pragului, întâlnirea cu dublul nostru. Este foarte greu să fiu nepărtinitor şi, în acelaşi timp, participant la viaţa socială, dacă eu nu încerc să îmi dezvolt acele facultăţi, de a-mi pune un pic lateral faţă de mine, pentru anumite momente cel puţin, partea pe care nu o stăpânesc, aşa-numitul dublu.
Să zicem că avem pentru prima dată în istoria omenirii o instituţie care încearcă să nu practice autoritarismul. Să ne întoarcem la Misteriile mai vechi, ca să facem o comparaţie. La egipteni autoritatea şcolii de Misterii era atât de puternică, încât mergea până în viaţa de zi cu zi a felahului care trăia pe malul Nilului, care, când se spăla, făcea un act cultic, pentru că aşa i se spusese la templu. Când îşi făceau meseria acei oameni, făceau un act cultic; când s-au construit piramidele, în perioadele de înflorire a culturii egiptene, acei oameni nu erau sclavi, aşa cum erau în epoca greco-romană, ci era un serviciu divin pe care îl făceau. Şi îl făceau pentru că li se spunea din aceste centre iniţiatice. Este foarte interesant de studiat cum era conştienţa unui egiptean. Să vă dau un exemplu exoteric. Puteţi vedea că în Egiptul antic există multe probleme de matematică, care au doar enunţ şi rezultat, fără a se arăta rezolvarea. De ce? Pentru că egipteanul obişnuit nu putea să gândească. Nu putea să spună că, dacă a este egal cu b, şi b este egal cu c, atunci a este egal cu c. Asta era ceva ce îl depăşea şi care a apărut abia în cultura greacă. Egipteanul nu era în stare să facă aceste lucruri şi, de aceea, avea nevoie de autoritate şi o recunoştea într-un mod firesc. Astăzi însă putem fiecare gândi şi nu mai acceptăm o ghidare străină şi nici norme de comportare.
Dar atunci, cum ne găsim orientarea? Putem să facem ce vrem, însă care sunt lucrurile care sunt „ale noastre”? Cele ale noastre sunt cele legate de destinul nostru. Cum le găsim? Rudolf Steiner s-a exprimat foarte radical: individualitatea noastră în sensul adevărat, Eul nostru superior nu se găseşte în noi, ci în jurul nostru. Eul de zi cu zi, individualitatea obişnuită, discursivă, egoistă, trebuie doar să discearnă din întrebările rostite sau nerostite, pe care ni le pune viaţa, pe cele care sunt cele legate de miezul nostru adevărat şi să le dea urmare. Ea singură, doar din ea însăşi, nu este în stare să-şi găsească orientarea.
Aici vreau să vă dau un exemplu. Emil Molt era patronul fabricii de ţigarete Waldorf Astoria din Stuttgart şi un antroposof convins. Dorind să facă ceva pentru angajaţii săi, a organizat pentru aceştia, proveniţi dintr-un mediu social scăzut, cursuri de educare. Apoi, într-o zi, a făcut o călătorie în Elveţia şi a trecut şi pe la Dornach, pentru a-l auzi pe Rudolf Steiner, şi s-a nimerit că acesta tocmai a vorbit într-o conferinţă despre faptul că Eul superior ne întâmpină în întrebările pe care ni le pune viaţa. Mişcat de cele auzite şi-a adus aminte că muncitorii săi îi spuseseră cum că, ce-i drept, este foarte frumos ce face el pentru ei, însă ei sunt adulţi şi mult mai bine ar fi să îi ajute pe copiii lor. Din recunoaşterea acestei întrebări a apărut în Emil Molt impulsul care s-a concretizat în înfiinţarea primei Şcoli Waldorf.
Fiecare dintre noi are asemenea „întrebări”, trebuie doar să le auzim şi astfel ne vom găsi orientarea. Nu contează cât de mari sau de mici sunt cele ce le vom descoperi, ci contează să le găsim, iar aceasta se face doar în relaţia cu cele din jur. Foarte concret, trebuie să ne reprezentăm că noi suntem, de fapt, cele din jurul nostru, că într-un anumit sens este o iluzie să ne reprezentăm a fi ca destin punctuali în trupul nostru, ci doar că noi dobândim conştienţă de sine şi recunoaşterea a ceea ce suntem ca destin de împlinit în şi prin acesta, iar atunci vom recunoaşte ce avem de făcut. Acest lucru nu ne fură libertatea, ci o împlineşte cu adevărat, pentru că el este o recunoaştere a ceva, o cunoaştere din nou a ceva ce odată am ştiut, atunci când încă nu eram născuţi, însă acum am uitat şi trebuie să ne aducem din nou aminte. Nicio cunoaştere nu ne obligă la ceva, ci ne ajută, iar în modul în care putem reacţiona faţă de ea se manifestă întotdeauna individualitatea şi, implicit, libertatea noastră.
Această cunoaştere de sine, în sensul cunoaşterii Eului superior care vorbeşte din alţii sau din situaţii, este din nou un exerciţiu esoteric. Eul superior nu este ceva abstract, ci foarte concret, manifestându-se în dorinţa, cel mai adesea nouă, inconştientă, de devenire. Este inconştientă dorinţa a ceea ce vrea el să devină prin faptă, pentru că centrul conştienţei noastre este prea plin de eul mărunt, de zi cu zi. Împlinirea unei grupe de oameni ce au de-a face unii cu alţii se face cu atât mai bine, cu cât cei din ea se ocupă mai intensiv de acestea. Lăsaţi-i pe ceilalţi să vă „spună” cine sunteţi şi ce aveţi de făcut. Sau, chiar mai mult, aflaţi în acest sens cine sunt ceilalţi şi sprijiniţi-i, fie pe ei înşişi, sau duceţi voi la împlinire cele ce ei ar trebui să fie şi dintr-o cauză sau alta nu sunt. Credeţi că este important cine anume face un lucru care se cere făcut în acest sens? Nu, nu este deloc, doar pentru eul de zi cu zi poate fi aceasta important.
Aceasta este o a doua calitate cerută de dezvoltarea noilor Misterii, aşa cum se poate înţelege că a vrut să le fondeze Rudolf Steiner. Dacă se urmăreşte viaţa sa, se poate vedea că toate cele date de el au venit ca răspunsuri la întrebările din jurul său. Educaţia Waldorf, agricultura biologic-dinamică, medicina antroposofică, pedagogia curativă, cultul Comunităţii Creştinilor, toate au venit ca urmare a unor întrebări.
Dar această căutare a Eului superior în sens esoteric conduce în ziua de azi către exerciţiile karmice. Practicarea lor duce la aflarea vieţilor trecute proprii sau ale altora, arată cauzalităţi, conştientizează şi mai intens direcţii de dezvoltare, explică lucruri care altfel ar părea de neînţeles. Ar fi greşit să ne imaginăm că doar Rudolf Steiner a fost în stare să afle câte ceva despre vieţi trecute, ci în ziua de azi, datorită schimbărilor în constituţia omenească, tot mai mulţi oameni o pot face. Există cărţi cu asemenea relatări pertinente, există simpozioane, grupe de lucru. Am întâlnit asemenea oameni şi am întâlnit şi situaţia în care şi eu şi un altul descriam o viaţă trecută a unei persoane în acelaşi fel. Vă spun aceasta nu pentru că cel care practică asemenea exerciţii riguros şi ştiinţific ar avea nevoie de o confirmare exterioară, ci pentru a vedea că pot avea loc întâlniri spirituale care să le cuprindă şi pe acestea.
S-a vorbit mai înainte de mine despre destinul membrilor Societăţii Antroposofice, despre apartenenţa lor la curentul platonic sau aristotelian. Aş vrea acum să dau un exemplu aflat din cercetarea spirituală a unor asemenea apartenenţe şi a urmărilor lor. Se va vedea cum explică ele o anumită situaţie din perioada actuală.
În perioada egipteană a templelor exista o tânără fată a cărui destin poate fi urmărit până în ziua de azi. Respectiva fată, când era mică, avea perioade de absenţă, şi părinţii au remarcat că este ceva cu ea care îi creează o anumită deschidere către spiritual, iar ca urmare au dus-o la templu. La templu a fost luată şi pregătită şi şi-a făcut iniţierea, cum se făcea iniţierea pe acele vremuri. Erau o serie de exerciţii care culminau cu aşa-numita perioadă a somnului iniţiatic sau a morţii iniţiatice de trei zile. Preoţii vedeau dacă o iniţiere a reuşit după modul cum se trezea cel care a fost în somnul mistic, vedeau ce aduce el din lumea spirituală. În acea perioadă, sufletele celor aflaţi în somnul iniţiatic trăiau o călătorie în lumea spirituală, se întorceau înapoi în trup şi se imprima în trup amintirea celor trăite, iar ei puteau apoi să vorbească despre lumea spirituală ca despre o experienţă concretă. Nu mai era un lucru care era dat în povestiri, imagini, prin participare la cult, ci era ceva concret trăit. Ei, la această fată, care nu mai era acum aşa de tânără – ea a stat câţiva ani acolo, era tânără, dar nu mai era copil – s-a remarcat următorul lucru: în momentul în care a ieşit din starea respectivă, a fost în stare ca, pentru anumite momente şi după iniţiere, să se facă pe ea însăşi ca un fel de vas, ca un fel de receptacul, în care acţionau fiinţe spirituale. Şi atunci vorbea şi spunea lucruri de natură spirituală, pe care nici măcar ea nu le înţelegea, total diferite de conştienţa ei de zi cu zi. V-am spus că egiptenii erau foarte diferiţi şi nu înţelegeau raţional acele lucruri, deşi ele aveau şi un caracter logic. Caracterul logic, raţional, va conta abia mai târziu. Ceea ce reuşea ea să intermedieze celorlalţi, asta era important. Uneori, oamenii care o ascultau sufereau prin această ascultare o transformare sufletească. I s-a permis acestei fete să trăiască acolo în templu, oarecum izolată de ceilalţi, să nu participe la munca de templu, care era un cult, un ritual care se repeta, ci să stea singură şi să împletească coşuri. Din când în când veneau oameni la ea pentru a o asculta şi pentru a-şi găsi prin aceasta legătura cu spiritualul. Exista acolo o altă femeie care îi aducea crengile din care se făceau coşurile. Cele două au avut o relaţie foarte interesantă, un destin antroposofic, căci despre asta vreau să vorbesc.
În viaţa următoare s-au născut în Sudan, ca evrei. Au existat evreii care proveneau din curentul pornit de la regina din Saba, iar ei erau de data aceasta doi bărbaţi, doi tineri, care avuseseră o pregătire spirituală, aşa cum aveau pe vremea aceea evreii, şi erau în perioada platonismului. Nu aveau de-a face cu Grecia, trăiau acolo în Sudan. Egiptenii au făcut o incursiune războinică în ţinutul lor, iar ei au fost prinşi şi luaţi sclavi, iar apoi au fost vânduţi în Grecia unui aristocrat, care aparţinea şcolii platonice. Care aristocrat mergea la şcoala platonismului şi venea acasă şi era aşa de entuziasmat de ceea ce învăţau ei – şi ştiţi că grecii, atunci când citeau, nu citeau în gând, ci citeau cu voce tare – încât venea acasă şi citea cu voce tare, şi nu numai că citea, ci îi plăcea să spună aceste lucruri, şi acolo era sclavul de faţă, care fusese respectiva împletitoare de coşuri în Egipt. În acea perioadă oamenii încă îşi puteau transmite unul altuia într-un mod care s-ar numi astăzi telepatic cele gândite, iar aceasta era o metodă folosită în şcolile greceşti de filosofie. Era suficient ca un om să gândească ceva intensiv, şi acele gânduri se desfăşurau şi în cei ce îl ascultau cu dăruire. Şi aşa a ajuns să ia acel sclav în el influenţe ale culturii filosofice greceşti, pe când celălalt sclav – fata care în viaţa trecută aducea crengile – a avut toată viaţa faţă de primul o atitudine pe care aş putea-o descrie aşa: De ce te-ai lăsat dus de acest curent cultural, noi suntem aşa cum suntem, noi suntem evrei sudanezi, avem propria noastră moştenire culturală, avem propriul nostru drum cultural, de ce ai acceptat tu ceea ce vine din cealaltă parte, de la greci? Cei doi aveau o relaţie foarte strânsă, au trăit până la sfârşitul zilelor în aceeaşi casă, iar tensiunea aceasta a continuat între ei. Şi este interesant de văzut – o să sar acum peste nişte vieţi – este interesant de văzut cum s-au găsit cei doi, împletitoarea de coşuri şi cea care îi aducea crengile în secolul XX. Şi, pentru că au avut mai multe vieţi împreună, şi pentru că au avut mai multe conflicte, au hotărât ei ca destin să se căsătorească. Împletitoarea de coşuri s-a legat de mişcarea antroposofică, iar cea care îi aducea crengile doar în parte. Şi în viaţa aceasta, dacă îţi îndrepţi atenţia asupra lor, se poate vedea – şi ştiţi acum care a fost motivul – continuarea problemei avute în încarnarea din perioada lui Platon. Nu au fost în contact cu Platon, au fost în contact cu unul din elevii şcolii care provenea de acolo. Pentru că cealaltă a spus: Eu nu vreau să am de-a face cu lucrul acesta, îmi este străin, în viaţa aceasta acea aducătoare de crengi poartă în ea – cumva inconştient – întrebarea: Oare cum ar fi chestia asta cu antroposofia, este ceva care mie îmi spune ceva? Însă nu are deschiderea atât de firească şi naturală pe care o are cealaltă, şi trebuie să se lupte cu ceea ce nu a luat cu câteva vieţi înainte, pentru că trăieşte în ea o atitudine ambivalentă, în acelaşi timp observă că în antroposofie este ceva valoros, şi totodată are şi o oarecare respingere a ei, ca şi cum prin ea şi-ar pierde propria identitate.
Se poate vedea deci că, în momentul când ajungi să cunoşti legături karmice, să le vezi, mult mai clar îşi poţi da seama cum ai putea să-ţi orânduieşti viaţa. Am spus asta, acum trebuie să recunosc, şi ca o mică experienţă, pentru că nu am mai prezentat niciodată asemenea rezultate concrete de cercetare spirituală în România. Dar, trecând peste asta, lăsând povestea la o parte, atunci când cauţi un mod de a vedea cum să-ţi organizezi viaţa – pentru că, deşi avem acum libertatea ca posibilitate, spre deosebire de vechii egipteni, noi avem astăzi un număr mult mai mare de încarnări, din ce în ce mai personalizate, mai individualizate, şi acestea creează karmă. Egiptenii nu aveau nici pe departe o karmă atât de intensă cum avem noi, şi atunci îţi dai seama că, în interacţiunea cu ceilalţi, poţi să descoperi ce ai de împărţit cu ei. Şi să faci ceva din lucrul acesta. Asta nu te obligă la nimic, nu te forţează, dar este un ajutor. Se poate vedea din nou cum educaţia esoterică apare ca o necesitate. Dacă iei lucrurile astea în serios, apare ca o necesitate. Şi să nu vă închipuiţi că oamenii care pot să vadă asemenea legături karmice sunt atât de rari – nu, sunt mulţi. Am avut şansa de a întâlni mulţi asemenea oameni. Aşa este. Şi să discut lucruri care s-au revelat prin cercetare spirituală, şi să văd cum coincid. În momentul când unul şi altul descriu o viaţă a cuiva la fel, dobândeşti un sentiment de încredere, nu? Şi vă recomand din toată inima să luaţi lucrurile astea în serios, să le priviţi în acelaşi timp ca sfinte şi totuşi nu atât de sfinte încât să credeţi că nu sunt cu putinţă şi să nu le practicaţi. Lucrul acesta apare acum ca o datorie. Dacă eşti într-adevăr antroposof, iei lucrurile astea în serios şi faci ceva cu ele.
Dar încă nu am ajuns la ceea ce aş putea numi esenţa noilor Misterii. Am pus întrebarea: De ce sunt aceste Misterii noi, de ce nu a fost de-ajuns maldărul de cărţi şi de conferinţe ţinute până în anul 1923? Rudolf Steiner a zis: Facem totul nou, acum, noile Misterii. Înainte Misteriile erau făcute ca o revelaţie de sus, inclusiv până în 1923 aşa erau. În ce sens? Bineînţeles, conştienţi în gândire de individualitate, putem spune: Dar mergea omul la el în cameră şi acolo medita şi afla ceva despre lumea spirituală. Sau lua de exemplu ceva din natură şi studia, făcea goetheanism. Sunt lucruri care până în ziua de astăzi sunt absolut valabile.
Ce e nou atunci? Dacă la primul criteriu pe care l-am văzut, cel al toleranţei şi al libertăţii, am putea spune că are de-a face cu legea sociologică fundamentală, cum a descris-o Steiner, cu instituţia faţă de care, la începutul umanităţii, individul era total în slujba ei, iar odată cu evoluţia ajunge să se elibereze de instituţie, şi instituţia să fie în slujba lui, noile Misterii au de-a face cu ceva ce Steiner numeşte fenomenul social originar. În momentul în care doi oameni se află faţă în faţă şi unul dintre ei vorbeşte, cel care vorbeşte se străduieşte permanent să fie treaz, să îşi menţină conştienţa trează, iar celălalt, dacă ascultă cu adevărat, face un gest de deschidere sufletească, de retragere a individualităţii într-o oarecare măsură din sufletesc-spiritualul lui şi lasă sufletesc-spiritualul celuilalt să se manifeste în el.
Dieter Brüll a avut o idee genială şi a comparat aceasta cu cultul religios. Şi zice aşa: Există nişte faze ale cultului religios care sunt aceleaşi ca şi fazele unei discuţii în sensul fenomenului social originar. Prima fază a cultului religios este vestirea, a doua este jertfa, a treia transsubstanţierea şi a patra este comuniunea.
Vestirea sau curăţarea au loc în momentul când mi le las pe ale mele deoparte şi îl ascult pe celălalt. A doua fază, sacrificiul, cere nu numai să îmi las propriile porniri, ci efectiv să renunţ la o parte din conştienţa de sine, pentru că nu pot să îl ascult pe celălalt cu adevărat şi în acelaşi timp să am o conştienţă de sine perfectă, totală. Deci fac un sacrificiu. După aceea transsubstanţierea este atunci când, în sacrificiul acela care a avut astfel loc, celălalt îmi poate depune ceva, transsubstanţiază sufletesc-spiritualul meu cu sufletesc-spiritualul lui. Şi după aceea fac o mişcare, a patra, revin la mine. Şi văd cu Eul meu ce am descoperit în mine însumi. Ce am găsit acolo ca urmare a celor depuse de celălalt? Şi s-ar putea, ca urmare a ce mi-a spus celălalt, să urmeze nişte vorbe, sau o faptă, sau o intenţie, ştiu eu ce. Aceasta este un fel de comuniune între mine şi celălalt.
Aceasta este esenţa noilor Misterii, aceasta este esenţa care, în educaţia esoterică, nu a mai fost niciunde până atunci în lume, şi această esenţă o găsim la Anonimii Alcoolici, la mişcările New Age, unde oamenii vorbesc unii cu alţii
de-adevăratelea. Şi o găsim din păcate destul de puţin la mişcarea antroposofică, unde se vorbeşte mult în sensul vechilor Misterii, încă intelectual, la nivel de cap, autoritar. Şi astea aparţin de ceea ce v-am spus că voi numi teosofie.
Ce nu au celelalte mişcări spirituale care au apărut în ziua de astăzi şi care poartă ceva din caracterul noilor Misterii? Nu au caracterul ştiinţific, deci ei au între ei acele schimburi intense, dar nu au caracterul ştiinţific al înţelegerii celor trăite spiritual şi spun aiureli de te doare mintea. Inclusiv unii antroposofi zic aiureli, cu fiinţe elementale cu cizme de cauciuc roz. Dar este părerea mea profundă că Steiner, când a expus noile Misterii, nu a adus încă o învăţătură nouă, adăugată la acelea pe care le-a dat până atunci. Nu învăţătura, ci acest mod – ca atunci când oamenii stau de vorbă unii cu alţii să se reveleze ceva de la unul la altul – este inima noilor Misterii.
Şi acum, dacă tot e vorba să fim aşa docţi cu cât am citit noi antroposofie, se poate căuta în conferinţa „Ce face îngerul în corpul nostru astral?”, şi acolo zice Steiner că religia viitorului va fi perceperea spiritualului în celălalt om. Şi, credeţi-mă, asta se întâmplă, şi toată lumea dacă are un ochi cu adevărat deschis, va vedea că se întâmplă. Să vă dau un exemplu. Eram la Brachenreuthe, în Germania, unde lucram pedagogie curativă cu copii cu handicap. Şi se făcea acolo aşa-numita conferinţă pedagogică – creată de Karl König, care şi el a fost un om care a făcut multe lucruri bune –, şi aceea avea un mers foarte strict. Se adunau acolo toţi oamenii care aveau de-a face cu un copil, puteau să fie şi 20. Mai întâi se face o descriere fizică a copilului, copilul nefiind prezent. După aceea se face anamneza, mersul vieţii, absolut tot, rapoarte, cum e acasă, cum e la şcoală, cum e la terapii, cum e acolo, cum e dincolo, după anumite puncte de vedere. Se încearcă să se facă o imagine care să trăiască în sufletul tuturor celor prezenţi. Se poate discuta cum astea se aseamănă – dar acum timpul nu ne permite – fazelor prin care trece omul şi când îşi face meditaţiile la el în cameră, şi merge până la intuiţie şi aşa mai departe. Se întâmpla şi acolo, într-o grupă – şi nu era o meditaţie în genul celor de la New Age, că stăm toţi pe podea, unul zice ceva şi vai ce frumos am meditat împreună. Ci era un lucru perfect conştient şi controlabil şi se putea trăi cu adevărat cum apare acolo, în grup, o imagine a copilului. Oamenii construiau acea imagine, discutau după aceea liber şi plecau acasă. Şi se întâlneau peste câteva zile şi vedeau ce le-a vorbit acea imagine, ce impulsuri s-au născut în ei. Aceasta este o inspiraţie, iar prima fază de descriere şi aprofundare în imaginea copilului este o imaginaţie.
Să vă dau un exemplu: aveam o fetiţă care nu avea un handicap foarte puternic, putea să priceapă destul de mult, dar avea o personalitate extrem de slabă. O colegă de cameră şi o prietenă de-a ei, care era foarte voluntară, făcea cu ea ce vroia. Dacă i-ar fi spus: mergi la fereastră şi scoate limba, aproape că s-ar fi dus. Cei care aveam de-a face cu ea ne-am întrebat: cum să-i dezvoltăm conştienţa de sine? Conştienţa de sine, în sensul acesta, se dezvoltă în comunicarea cu ceilalţi, în opoziţia faţă de lume, aşa este prima dată. Şi, din cel puţin două locuri, a venit în mod independent exact acelaşi impuls, aceeaşi idee. Această idee nu se putea deduce mecanic-intelectual, şi nici nu era ceva de găsit în cărţi. Am zis: O îndrumăm să se joace cu respectiva colegă de cameră jocuri de genul „Nu te supăra, frate”. Pentru că la „Nu te supăra, frate” te confrunţi cu celălalt, încerci să îi iei piesele, dar confruntarea nu este nici cu ceartă, nici cu supărare. Dar e o confruntare de la Eu la Eu, care duce la întărirea conştienţei de sine. Sau când joci „Roşu prinde”, din nou, încerci să iei cărţile celuilalt, deci tu să îi faci ceva celuilalt, dar într-o formă de joc.
Se putea trăi în aceste conferinţe cum fiinţa copilului devine acolo atât de vie în noi, şi cum aduceam acest element inspirativ, cum acel element inspirativ trăia în noi când ne întâlneam şi ne făcea să spunem: Aha, în direcţia asta trebuie să mergem. Deci începeam să dăm direcţii terapeutice, pe care, după aceea, le puneam în practică în viaţa de zi cu zi. Iar punerea lor concretă în practică, nu în mod mecanic, ci viu, în moment, era o intuiţie.
Eu cred că aceasta este cheia noilor Misterii. Noile Misterii sunt cele care se întâmplă de la om la om. În acest sens se revelează spiritualul. După cum am spus, nu în mod intelectual. Şi, dacă grupa respectivă de oameni lucrează aşa cum trebuie împreună, nu numai că află unul despre altul lucruri deosebite, dar se poate percepe clar, cel puţin la nivel de simţire sufletească, cum în acea grupă ajung să trăiască fiinţe spirituale. Îngeri, de exemplu. Sau alte fiinţe de altă natură, care acţionează în grupă. Un om nu poate să facă asta singur. Drumul vechi îşi păstrează şi el complet îndreptăţirea. La ceea ce facem noi în cămăruţa noastră se adaugă însă acest drum nou şi, dacă-l practicăm, acest drum nou aduce rezultate. Şi nu trebuie să fii un iniţiat, nu trebuie să fii un om perfect, nu trebuie să fii cine ştie ce, ca să-l practici – trebuie să ai dorinţa de a-l întâlni pe celălalt. Vedem acum ce omoară acest drum. Pentru că, în aceeaşi măsură cu noul, trăiesc în noi şi impulsurile vechi, care îl omoară: autoritatea, intelectualismul, vorbitul doar din ceea ce am citit şi nu din ceea ce am trăit, teama de a spune lucruri care să ne pătrundă până în adevărul fiinţei noastre.
Aşa sunt lucrurile că eu lucrez cu împreună cu Tiberiu Resiga la proiectul de agricultură biologic-dinamică. De fapt, el lucrează şi eu mai stau de vorbă cu el, că eu am altă slujbă. Şi noi trebuie să comunicăm, să vedem ce e de făcut. Şi cum stăteam noi de vorbă i-am zis: Măi Tibi, ştii care au fost momentele cele mai bune pe care le-am avut împreună? Cele în care am fost cu maşina, că uneori mergem la Mediaş şi ne ia 3 ore dus, 3 ore întors. Sau mergem la Sibiu, sau la Cluj, sau mai ştiu eu pe unde am fost noi. Şi atunci stăm de vorbă în maşină despre tot felul de lucruri. Tibi mi-a dat dreptate. Care au fost urmările acestui stat de vorbă? Tibi vorbeşte, îmi spune multe şi eu încerc să îmi fac o imagine, pentru că eu nu prea îmi dau seama ce se întâmplă în viaţa de zi cu zi a activităţii lui, pentru că nu sunt acolo, dar datorită faptului că am avut un pic aşa de deşteptăciune să-l ascult, am schimbat radical proiectele noastre, şi ceea ce vroiam să facem, de cel puţin două ori. Sunt lucruri de care nu mi-a spus el direct că trebuie schimbate, pentru că nu îi erau conştiente, deşi le purta în el. El a vorbit, eu am ascultat, am făcut acest gest de a lua în mine cele spuse şi după aceea când am venit la loc, după cum am descris mai sus. În acea comuniune i-am zis: Dar, măi Tibi, n-ar fi mai bine dacă aşa şi aşa? Iar el a zis: Ba da, să ştii că ai dreptate.
De fapt, el m-a învăţat pe mine, dar nu a ştiut că mă învaţă. Şi astea sunt lucruri care se pot trăi. Şi astea sunt lucruri care se pot trăi şi într-o grupă de studiu. Şi, dacă grupa de studiu nu trăieşte asta, nu e antroposofică, pentru că – să îmi fie acum cu iertare, voi fi acum un pic unilateral – acum câţiva ani m-a întrebat un prieten din afara ţării cum e cu Societatea Antroposofică din România, iar eu i-am zis: Avem o Societate Teosofică care se numeşte Antroposofică. Cum am zis, un pic exagerat. Dar şi adevărat în acelaşi timp.
Acuma haideţi să ne uităm la ce înseamnă antroposofie în Estul Europei, ce înseamnă antroposofie în Vestul Europei. Numesc Vest, restul Europei. Există aici, în Est, faţă de Vest, o tendinţă instinctivă şi firească, aş zice, către ceea ce se cheamă înţelepciune. Stai aici de vorbă cu un om oarecare de pe stradă şi îţi spune aşa nişte lucruri pline de înţelepciune. Estul are această tendinţă către înţelepciune. Dar nu este personalizată, nu este lucrată şi pătrunsă. Şi este o tendinţă către sectarism. Noi suntem aceştia, antroposofii, în grupă închisă, acolo este lumea rea, şi avem o tendinţă de a rămâne în lumea ideilor şi de a nu pătrunde pe plan sufletesc. Dar binecuvântaţi sunt acei oameni care reuşesc să se întâlnească pe plan sufletesc.
În Est există tendinţa de a avea conducători spirituali, care au o uşoară alură de guru, „în Societatea Antroposofică, cutare a zis că...” Educaţia de sine este un lucru despre care se vorbeşte, dar se face mult prea puţin. Îmi spunea Johanna Spalinger, într-un moment de disperare: Le vorbesc de educaţia de sine oamenilor care sunt activi în pedagogie curativă şi terapie socială şi ei nici măcar nu înţeleg despre ce este vorba. Poate era exagerat, dar este un adevăr că eu am lucrat în alte ţări cu tineri de 19 ani care spuneau: Asta trebuie să schimb la mine, dacă vreau să lucrez cu acest copil. Şi se străduiau să schimbe!
Pe de altă parte, vin aici la noi tot felul de oameni din Vest – aş descrie că ei suferă de acţionarism, vin şi fac şi mai au şi bani uneori, şi prin asta putere. Ei stăpânesc tehnici de dezvoltare sufletească şi tehnici de dezvoltare socială, şi ei ştiu lucrurile acestea şi le imprimă imediat în voinţă. Tendinţa Estului e, cum vine cineva din străinătate, să spună: Ce frumos, acum o să vină acela şi totul o să fie bine. Trăiam aşa o prostie, că o şcoală Waldorf aştepta să vină cutare din Germania, un om cu anumite calităţi reale, să îi înveţe cum să ţină conferinţa în şcoală, pentru că ei nu reuşesc să tacă în timpul conferinţei, vorbesc toţi odată – ştiu unde s-a întâmplat aşa ceva. Iar cei care vin, cu acest acţionarism, fac, dreg, pun iniţiative pe picioare, pleacă, şi majoritatea iniţiativelor făcute astfel, ce se întâmplă cu ele? Cad. Da, aşa este.
Bineînţeles că am descris aici cazuri extreme, tendinţe de care cele două părţi de lume trebuie să se ferească, pentru că există şi multe exemple pozitive, constructive, acolo unde oamenii sunt conştienţi de pericolele care îi pasc şi acţionează ca atare.
Ce lipseşte şi Estului şi Vestului de fapt, în modul de a fi firesc, netrecut prin autoeducare? Lipseşte o cultură a mijlocului, lipseşte o cultură a inimii, lipseşte o cultură a întâlnirii. Dar nu numai a întâlnirii, că ne întâlnim şi mergem împreună să bem o cafea sau o bere – deşi şi asta poate avea o importanţă enormă – ci în acel sens adevărat, al fenomenului social fundamental. Care, după cum am văzut, cere în acelaşi timp acea coloană vertebrală a educaţiei esoterice a fiecăruia. Să zicem a educaţiei de sine. Rudolf Steiner şi-a dorit ca Societatea Antroposofică să aibă o totală deschidere faţă de lume, să fie cea mai deschisă, cea mai democratică instituţie din lume, care să practice în acelaşi timp cel mai profund esoterism. Şi cred că, dacă ne-am apropia, în mică parte, de lucrurile pe care le-am descris, am face nişte paşi în faţă.
Când am fost la ultimul simpozion de tineret de la Sibiu, a fost acolo un tânăr student venit pentru prima dată la o asemenea întâlnire. El ne-a spus: Eu am fost la tot felul de mişcări spirituale, dar o asemenea toleranţă ca la voi nu am văzut niciunde. Aşa a spus el. Mi-a săltat inima-n piept. Ce e drept, la acea întâlnire am reuşit să cultivăm acea toleranţă. Nu a fost nimeni cu autoritate, nu a fost nimic forţat şi generaţia tânără caută asta. Caută întâlnirea. Poţi să stai de vorbă pe teme antroposofice profunde de nu se poate, cu aproape orice om de pe stradă pe care ajungi să îl cunoşti. Şi să ai acel moment de întâlnire cu el. Eu trăiesc într-un mediu unde nu sunt antroposofi în viaţa mea de zi cu zi. Nevastă-mea, atât, în rest nimeni. Şi pot să am asemenea întâlniri cu ceilalţi, dar nu atunci când vin cu dogme, ci când stau să îi ascult cu adevărat şi când răspund cu ceea ce într-adevăr trăieşte în mine. Şi cred că acesta este secretul noilor Misterii.
Vă mulţumesc.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)