Antroposofia în România secolului XXI

Silvana Higyed

Antroposofia – cunoaşterea omului. Antroposofia este un curent spiritual apărut la începutul secolului trecut, întemeiat de Rudolf Steiner, pe care noi toţi îl cunoaştem foarte bine sau credem că-l cunoaştem foarte bine din ceea ce ne-a dăruit. Îl iubim şi mulţi dintre noi îl venerăm, încercând să urmăm cât mai fidel linia pe care a pornit, fără a înţelege, însă, că el însuşi, dacă ar trăi astăzi, ar vedea altfel lucrurile.

Să nu uităm că Rudolf Steiner se adresa atunci unui public absolut diferit, care tocmai începea să admire tot ce putea oferi nou gândirea intelectualistă: ştiinţa mecanicistă, medicina bazată pe studierea exclusivă a corpului mort, psihologia „dezinhibată” a lui Freud, filosofia unor Eduard von Hartmann, Oswald Spengler, Herbert Spencer etc. Omul modern se săturase de „obscurantismul” epocilor trecute, voia cu tot dinadinsul să fie total obiectiv, să disece totul cu ajutorul logicii. Trăirile sufletului păleau în faţa argumentelor logice. Simţirea era percepută ca un lucru care te împiedică în evoluţie, care te derutează şi trebuie reprimat. Puţinii oameni care mai erau atraşi de spirit se îndreptau spre un jalnic spiritism – tot o dovadă a pierderii capacităţii umane de a intui şi discerne între o manifestare spirituală adevărată şi o fantasmagorie. Pe scurt, omul îşi pierduse capacitatea de a-şi întreba conştienţa în legătură cu sine însuşi şi cu ceea ce-l înconjura.

Această perioadă şi-a avut rolul ei în evoluţia umană, dar, dacă Rudolf Steiner ne-ar vorbi astăzi, ar formula totul altfel, cu mult mai simplu, fiindcă omul zilelor noastre poate înţelege multe lucruri fără să facă apel la cunoştinţele acumulate sau la alte păreri. În scrierile şi conferinţele sale, Rudolf Steiner era nevoit mereu să răspundă părerilor „autorizate” ale epocii, era mereu nevoit să prezinte totul în aşa fel încât adversarii lui să nu-l poată acuza de obscurantism şi misticism, fiind mereu în gardă la atacurile care ar fi putut veni din partea lor. Ceea ce în ziua de azi nu ar mai fi nevoie. Limbajul ar putea fi cu mult mai direct şi multe lucruri nu ar trebui să fie explicate atât de amănunţit, fiindcă omul le-ar intui imediat. În esenţă, omul de astăzi este cu mult mai deschis spre spiritual, în sensul că este cu mult mai dornic să-şi dezvolte o gândire proprie, bazată pe propriile experienţe, şi cu mult mai puţin dispus să ia de bun tot ce „se învaţă”, „se spune” şi „se ştie”.

Se consideră ceva negativ faptul că generaţiile actuale nu se mai simt atrase de cititul cărţilor, dar acest lucru se întâmplă şi din cauză că tinerii din zilele noastre au venit cu o altfel de gândire, care doreşte să investigheze şi să experimenteze singură. Oamenii maturi, în general, caută cărţi de spiritualitate, în care doresc să găsească metode şi soluţii pentru a se cunoaşte pe ei înşişi tot mai profund şi pentru a înţelege ceea ce scapă intelectualismului de la care s-au adăpat în tinereţe.

Mai demult, cultura generală, care se construia cu ajutorul unei lungi liste de lecturi citite, filme educative vizionate, concerte audiate, sau prin acumularea cunoştinţelor pe care ţi le oferea şcoala, era la mare preţ. Faptul că ai citit mult şi cunoşti clasicii până la a-ţi împânzi discursul cu citate era un punct forte, era dovada superiorităţii tale în faţa celorlalţi. Acum, însă, acest lucru nu mai smulge vreun murmur de admiraţie. Fiecare doreşte să iasă în evidenţă prin ceea ce este el însuşi ca persoană, în aceste vremuri deosebit de tolerante în comparaţie cu cele trecute. În sfârşit, antroposofia trebuie privită în această lumină, cu totul nouă, poate chiar şi pentru Rudolf Steiner.

Antroposofia este ştiinţa despre om, despre omul întreg, despre omul fizic, sufletesc şi spiritual. Omul întreg cuprinde tot Pământul, toate planetele, tot Universul. Omul e cuprins în lume, dar, în acelaşi timp, prin latura lui spirituală, el cuprinde, la rândul său, lumea în sine. Ştim de la Rudolf Steiner că după moarte omul se extinde în tot spaţiul şi trăieşte în tot Universul. De aceea, chiar şi când este încarnat, el cuprinde cumva în sine tot Universul. El este un microcosmos. Cu atât mai mult, omul cuprinde în sine tot ce există pe Pământ, elementele, formele de relief, fenomenele meteorologice, bolta cerească, animalele, plantele. Cu cât omul se ridică spre un nivel superior de conştienţă, este tot mai convins de aceste lucruri, simţind el însuşi cât se poate de clar că este responsabil de tot ce se petrece în această lume.

El devine, totodată, conştient de subiectivismul lui. Este chiar benefic să devenim conştienţi de acest subiectivism, să înţelegem că nu putem să ne debarasăm de el total atât timp cât suntem încarnaţi şi că el, până la un punct, ne este chiar de folos în evoluţie. Însă, această acceptare nu trebuie nicidecum să ne oprească paşii ce duc la descoperirea şi însuşirea adevărului legilor morale cosmice. Să-ţi accepţi limitările este cea mai bună metodă de a te feri de orgoliu. Ideea că am putea cunoaşte, încă de pe acum, toate adevărurile, şi de a le percepe în mod cu totul obiectiv, visând la perfecţiune, este o copilărie. Tocmai această idee îi împiedică pe mulţi antroposofi – şi m-a împiedicat şi pe mine mulţi ani – să realizeze ceva concret. Acest drum te duce uşor la orgoliu şi egoism, rupându-te de ceilalţi oameni şi de lume, în general. Perfecţiunea, aşa cum o înţelegem azi mulţi dintre noi, este de natură luciferică. Perfecţiunea presupune o finalitate. Probabil că perfecţiunea e o invenţie umană fără acoperire în realitatea spirituală. Cuvântul „împlinire” l-ar înlocui cu mult mai bine. Împlinirea lasă loc unei dezvoltări ulterioare, este mai mult o stare de spirit.

Cu certitudine, îi admir pe antroposofii care au rezistat „pe metereze” în epoca ceauşistă, străduindu-se să facă schimb de manuscrise şi foi dactilografiate cu lucrări de antroposofie. Desigur, atunci totul rămânea mai mult la nivel de acumulare a cunoştinţelor, era o perioadă de acomodare cu revelaţiile antroposofiei, totul era relativ nou şi nemaiauzit pentru majoritatea. Antroposofii doreau să citească mai mult, era o adevărată sete care trebuia astâmpărată. Acum, această perioadă „de tatonare” a trecut.

După Revoluţia din 1989, au apărut câteva reviste de antroposofie. Cărţile traduse pe ascuns au putut vedea lumina tiparului şi au ajuns în librării datorită unor edituri ca Triade, Univers Enciclopedic ş.a. Românilor li s-a deschis calea spre cunoaşterea lumilor spirituale prin lectură şi studiu. Aceste lucruri sunt minunate şi aveam nevoie de ele ca de aer.

Totuşi, viitorul antroposofiei stă în fapte concrete. Cred că vremea studiului exclusiv individual sau în grup a trecut şi că românii antroposofi ar trebui să înţeleagă că nu e nevoie neapărat să atingi o anumită treaptă de iniţiere, să vezi „lumea de dincolo” sau să fii asemenea lui Rudolf Steiner ca să ai valoare ca om. Este o dorinţă justificată, dar egoistă, care ne îndepărtează de misiunea noastră ca oameni trimişi pe Pământ cu un scop. Acceptarea subviectivismului este curajul de a-ţi asuma un punct de vedere diferit faţă de al celorlalţi, punctul tău de vedere. Este nevoie în acest moment ca tu să te afli tocmai în acest loc în lume, de aceea toate experienţele tale de până acum te-au adus să priveşti lumea tocmai din acest unghi. Acceptarea subiectivismului mai înseamnă, totodată, acceptarea celorlalţi, acceptarea ideii că nu poţi face nimic de unul singur, că părerea ta, munca ta trebuie să se alăture muncii celorlalţi, cu care ţi-a fost dat să te întâlneşti. Curentul antroposofic, ca să-şi atingă ţelul, nu are nevoie numai de iniţiaţi.

Cred că antroposofia are un viitor în România dacă vom şti să ne oferim cunoştinţele la momentul şi locul potrivit. Antroposofia a pătruns în foarte multe domenii: învăţământ, medicină, agricultură, chimie, fizică, artă etc. Dar cu paşi foarte firavi, aş spune. Se pare că totul merge bine, dar încă foarte greoi. Mi se pare că la noi curentul antroposofic curge oarecum pe lângă albia cerinţelor societăţii.

Unde este nevoie de un suflu nou în România? În învăţământ, în medicină, în agricultură, în artă şi, bineînţeles, în viaţa religioasă.

Deocamdată, viaţa religioasă poate fi peticită cu diferitele curente spirituale care au apărut după Revoluţie. Ea ar putea fi reîmprospătată pe baza cunoştinţelor esoterice oferite de antroposofie. Din păcate, cărţile de antroposofie sunt greu de înţeles pentru publicul larg, de aceea noile curente care au răsărit ca ciupercile după ploaie în ultimele decenii au câştigat teren în faţa antroposofiei. Tocmai de aceea cred că modul de prezentare al cunoştinţelor antroposofice este cam elitist şi complicat. De frică să nu se rătăcescă de pe drumul arătat de Rudolf Steiner, mulţi antroposofi au ajuns să se încadreze într-un fel de tipar, să folosească un anumit limbaj, poate învechit puţin pentru zilele noastre. Am impresia că unii au în minte o imagine foarte clară a felului cum trebuie să arate şi să se exprime un antroposof, ceea ce este, după părerea mea, rezultatul unei plafonări. Nu, antroposoful nu trebuie să fie o specie aparte de om, ci el trebuie să fie un om care a reuşit să-şi cizeleze cât mai armonios propria personalitate (da, personalitatea, încă avem mare nevoie de ea!) şi să „se simtă bine în pielea lui”.

Medicina, agricultura, învăţământul, asistenţa socială, artele – cele oficial recunoscute – din România sunt „la pământ”, şi nu numai din cauze politice şi economice, acesta este doar vârful aisbergului. Cauzele sunt, cum bine ştim, spirituale. Pur şi simplu, nu mai merge aşa cum a mers în epoca intelectualistă. Aici antroposofia ar putea fi soluţia. Trebuie să acceptăm că lucrurile se pot învăţa din mers, că greşelile sunt inerente. Antroposofia nu este ceva încremenit, ci trebuie să fie ceva viu, care se adaptează treptat la cerinţele epocii. Nu ar trebui să ne mai întoarcem mereu în urmă ca să-l întrebăm pe Rudolf Steiner ce e de făcut, ca nişte copii nesiguri. Cred că trebuie să ne acceptăm fiecare locul în lume, chiar dacă nu e sus, în vârf, să ne descoperim aptitudinile reale şi să avem curajul de a ne exprima acolo unde ni se iveşte ocazia.

Şi astăzi, bineînţeles, studiul individual al antroposofiei este absolut necesar pentru a înţelege omul întreg şi Universul. Nu spun că toţi antroposofii ar trebui să se apuce să facă ceva concret. Într-adevăr, sunt sigură că unii dintre ei chiar trebuie să aibă o activitate preponderent pe plan spiritual. Dar fiecare, la locul unde se află, poate face ceva concret, cât de modest, pentru a aduce în plan pământesc spiritualul.

Cred că agricultura ar avea de câştigat dacă mai mulţi antroposofi ar fi dornici să-şi murdărească cizmele şi mâinile cu pământ. Pentru ţara noastră, agricultura este atuul. Dacă priveşti relieful României e imposibil să nu-ţi dai seama de asta. Deşi acum totul este foarte anevoios, dacă doreşti să-ţi faci o fermă, şi probabil că sunt multe pierderi, sunt sigură că fermele biodinamice sunt singura soluţie pentru omenire în viitor, acum, când toată lumea doreşte o hrană naturală.

Întregul învăţământ ar trebui şi el să fie restructurat. Mă miră faptul că profesorii s-au luptat mereu doar pentru salariile şi sporurile lor, dar niciodată nu s-a ridicat vreo voce care să ceară schimbarea programei total depăşite sau care să ceară ceva pentru elevi. Sunt sigură că oamenii din învăţământ ştiu cu mult mai bine care sunt obstacolele şi, totuşi, nimeni nu le îndepărtează. Unde este copilul, adolescentul, în toată această nebunie a protestelor din învăţământ? El a avut numai de suferit. Profesorii nu-i bagă în seamă pe copii din cauză că au salarii mici? Dezolant. Oare sunt ei dornici să descopere sufletul celor cu care lucrează, să-i cunoască şi să-i educe sau doar să câştige cât mai bine?

Medicii, de asemenea, par cu totul depăşiţi de situaţie şi condamnaţi la blazare. Într-un fel, este tragic să constaţi la o anumită vârstă că toate cunoştinţele tale sunt inutile şi că nu te ajută să salvezi oamenii care vin la tine cu speranţe. De ce nu se apelează la medicina antroposofică?

Arta este, în general, lipsită de prospeţimea trăirilor proprii. Creaţiile sunt concepute sub influenţa aceloraşi tipare şi stiluri de acum cincizeci sau chiar o sută de ani! Modernismul în arta de azi frizează de multe ori nebunia şi angoasa. Artiştii se inspiră doar din cele mai tenebroase niveluri ale subconştientului, în loc să se ridice în sferele supraconştientului şi să aducă de acolo frumosul şi armonia. Şi aici antroposofia a adus foarte mult, însă artiştii consacraţi desconsideră tot ce nu se potriveşte cu ce au învăţat ei la institut.

Din fericire, sunt şi oameni care au reuşit să pună în practică, în mod rodnic, cunoştinţele antroposofice. Clinica de Medicină Integrală de la Maşloc, judeţul Timiş, condusă de doctorul Corneliu Băbuţ, este un exemplu în acest sens. Aici, în ciuda tuturor greutăţilor, s-a realizat ceva deosebit. Clinica este frumoasă, bolnavii se bucură de o îngrijire atentă şi medicamentele sunt obţinute doar prin metode antroposofice. Tratamentul ţine seama de omul întreg, implicând şi latura sufletesc-spirituală a bolii. Este demn de menţionat, de asemenea, faptul că, în cele aproape două decenii de existenţă, Clinica a organizat anual simpozioane de specialitate foarte interesante, însoţite de ateliere artistice – modelaj, pictură, euritmie etc. – care au atras mulţi participanţi.

De asemenea, în România funcţionează cu succes câteva Şcoli Waldorf la Cluj, Iaşi, Bucureşti, Timişoara. Aceşti copii – puţini, din păcate – beneficiază de o înţelegere şi o educaţie mult mai adecvate evoluţiei lor. La Simeria Veche există şi un centru de pedagogie curativă pentru copii care au nevoie de îngrijiri speciale.

Şi totuşi, de ce medicina, învăţământul, agricultura însetează după noi metode, ignorând ceea ce a adus lumii antroposofia?

Probabil că nu suntem încă destul de maturi pentru a face ceva. Sau nu suntem destul de puternici? Sau nu suntem destul de înţelepţi?

Cu aceste întrebări – pe care mi le adresez şi mie însămi, fiindcă nici eu nu prea am făcut nimic concret până acum – închei aceste reflecţii cu promisiunea interioară de a-mi urma propriile îndemnuri spre mai multă implicare.