Despre importanţa lucrurilor „mărunte”

Bogdan Geantă

În lucrarea Ştiinţa ocultă în rezumat, Rudolf Steiner consideră că adevărul spiritual-ştiinţific poate fi susţinut prin argumente care, în general, pot fi atacate. Există, totuşi, unul singur care nu poate fi respins. El se referă la forţa sufletească generată de cunoaşterea antroposofică. A o nega ar fi ca şi cum călătorul obosit şi însetat, după ce şi-a potolit setea, ar nega valoarea apei.

Toţi oamenii care au făcut loc, cu adevărat, antroposofiei în viaţa lor ajung să conştientizeze, mai devreme sau mai târziu, cât de benefic este acest lucru. Iar dacă prin aceasta vor ajunge să simtă mai puternic şi mai profund încercările sufleteşti ale vieţii lor, să fie siguri că vor ajunge astfel mai repede să cunoască şi pacea adâncă, şi limpezimea unui suflet mai curat.

Este ştiut că, intrând într-o relaţie conştientă cu propria karmă şi cu cea a umanităţii în ansamblu, suntem puşi în situaţia de a resimţi întreaga responsabilitate ce decurge de aici. Într-adevăr, pe lângă aspectele particulare ale drumului său şi, am putea spune, chiar plecând de la ele, omul angajat spiritual are sarcina de a pregăti o nouă epocă de cultură. În ceea ce ne priveşte, încercăm să facem acest lucru cultivând viaţa spirituală antroposofică şi, în consecinţă, ridicând nivelul calitativ al relaţiilor, al interacţiunilor cu oamenii pe care îi întâlnim într-un context sau altul.

Responsabilitatea, aşa cum aprecia şi Eckhart Tolle, trebuie să fie, în primul rând, pentru ceea ce se petrece în sufletul nostru, pentru tot ceea ce gândim şi simţim. Şi suntem responsabili în măsura în care suntem, în tot ce facem, o sursă de pace, de echilibru la nivel spiritual-sufletesc.

Este foarte uşor ca, prin raportare la scopurile drumului nostru spiritual şi la sarcinile ce decurg de aici, sarcini care ar putea să pară dificile, să fim nemulţumiţi de ceea ce putem face la un moment dat. Dar, spune Rudolf Steiner, „trebuie să ne dăm seama că, dintr-un anumit punct de vedere, lucrul cel mai mic şi lucrul cel mai mare pe care îl putem înfăptui sunt la fel de importante pentru întreg. Viaţa se prezintă ca un mozaic alcătuit din pietre mici. Cel care adaugă o mică pietricică nu este mai puţin important decât cel care a conceput planul mozaicului. În raport cu ceea ce numim «ordinea divin-spirituală a lumii», elementul cel mai mic este la fel de important ca elementul cel mai mare.”[1] De aceea, „antroposoful face un lucru bun atunci când el însuşi îşi clarifică, în mod repetat, în adâncire interioară, cât de puţin corespunzător ar fi pentru marea ordine cosmică dacă vreo situaţie oarecare din viaţă i-ar cauza nemulţumire. Întreaga esenţă a evoluţiei lumii nu şi-ar putea urma cursul dacă noi nu am putea să îndeplinim ceea ce este – aparent – lucrul de cea mai mică însemnătate în viaţă. Atunci vom putea avea şi sentimentele corecte faţă de marile evenimente ale existenţei. Abia atunci ne vor apărea măreţia şi importanţa care se află în următoarea frază: «Fiecare dintre noi trebuie să facă din sine însuşi, în sensul înţelepciunii lumii, cât de mult poate, în afară de ceea ce reprezintă el pe planul fizic». Însăşi dezvoltarea antroposofică trebuie să o vedem ca pe ceva necesar. Unii spun: la ce foloseşte evoluţia antroposofică dacă eu nu mă pot face util prin aceasta în viaţă? – Să observăm, însă: karma vieţii ne va arăta ceea ce trebuie să facem în viaţă, când vom învăţa să înţelegem mai întâi semnele pe care ni le face karma vieţii. Nu avem numai sarcina de a face un lucru sau altul, ci avem cu adevărat sarcina de a face din noi înşine atât de mult cât putem. Trebuie să ne ridicăm la gândul: în noi există nenumărate forţe şi capacităţi; nu trebuie să le lăsăm să piară în sufletul nostru. Ceea ce face ordinea divin-spirituală cu ceea ce am făcut noi din sufletul nostru trebuie să o lăsăm pe seama ordinii divin-spirituale a lumii. Când lucrăm la sufletele noastre şi luăm seama la semnele karmei, vom vedea ce vom avea de făcut într-un loc sau altul. (...)

S-ar putea întâmpla ca, prin poziţia în care suntem plasaţi în viaţă, să nu fim în stare să folosim în lume ceea ce prelucrăm în suflet. Gândul că numai acela este un bun antroposof care pune în valoare în lume ceea ce a învăţat ar putea fi cel mai fals gând din câte ar putea exista. S-ar putea, de pildă, timp de decenii, să nu fim în stare să folosim ceva din ceea ce este impuls antroposofic în noi. S-ar putea să ne întâlnim apoi cu cineva în gară şi să spunem tocmai atunci un cuvânt important, pe care altfel nu l-am fi putut spune. Acest act ar putea fi, pentru întregul vieţii, mult mai important decât un act de amploare. Trebuie să ne fie limpede ceea ce putem face şi să ştim că valorificarea a ceea ce facem va fi adusă la ceasul potrivit de un semn dat de karmă.”[2]

Închei aceste rânduri cu un mesaj cordial rostit de Rudolf Steiner la sfârşitul uneia din nenumăratele sale conferinţe, mesaj care străbate, de fapt, timpul şi spaţiul pentru a ajunge la toţi cei care se simt, cu adevărat, discipoli ai săi: „Cine are astăzi ocazia de a se consacra cunoaşterii spirituale se bucură de o favoare a karmei.

A şti aceste lucruri înseamnă să creezi în sufletul tău siguranţă, dăruire de sine şi pace, să faci să domnească liniştea în suflet şi să-ţi îndrepţi privirea cu siguranţă şi speranţă spre ceea ce este de aşteptat pentru evoluţia în următoarele milenii. Trebuie ca toţi oamenii care cunosc aceste lucruri să simtă ca pe un noroc excepţional, ca pe ceva ce trezeşte forţele cele mai elevate ale omului, ce poate acapara ca un foc totul în sufletul său, tot ce pare să se opună la ceea ce este în curs să se stingă, pare a fi dizarmonie sau merge spre decadenţă. Entuziasmul, focul, însufleţirea devin şi sănătate, şi fericire în viaţa exterioară. Cel care învaţă în mod serios să cunoască aceste lucruri, care poate dezvolta în sine dăruirea necesară pentru aceste lucruri, acela va vedea deja câtă fericire şi armonie interioară îi aduc ele. Dacă cineva, în Societatea noastră, nu observă acest lucru pentru sine, ar trebui să se dăruiască o dată unei astfel de cunoaşteri, încât să spună: Dacă eu nu am simţit încă aşa ceva, aceasta este numai din vina mea, căci de mine depinde să mă cufund adânc în secretele pe care le-am putut auzi astăzi, aici. De mine depinde să mă simt ca om, ca verigă a unui lanţ, care ţine de la începutul până la sfârşitul evoluţiei, lanţ în care sunt înglobaţi ca nişte verigi toţi oamenii, toate individualităţile, Bodhisattvii, Buddha şi Hristos. Trebuie să-mi spun: Sunt o asemenea verigă, o simt ca pe o conştienţă a adevăratei mele demnităţi umane. Trebuie să presimt aceasta, trebuie să o simt.”[3]


[1] Rudolf Steiner, Evenimentul apariţiei lui Christos în lumea eterică, trad. Agenor Crişan, Ed. Triade, Cluj-Napoca, 1999, p. 63.

[2] Ibidem, p. 64.

[3] Rudolf Steiner, Creştinismul esoteric, trad. Victor Oprescu, Ed. Univers Enciclopedic: Bucureşti, 1998, conf. a II-a despre Jeşu ben Pandira.